Motto: „Scrie ce vrei!”^[1]

Rezumat: Ce (mai) presupune libertatea? Cine o (mai) asigură? Cine (mai) manifestă pentru ea? Cine o (mai) protejează? Sunt întrebări care, sub o formă sau alta, mi-au influențat opțiunea pentru Facultatea de Drept, au deschis perspectiva studiului și au stabilit obiectivul profesional^[2].
Pentru mine, drumul spre răspunsurile la întrebările ridicate mai sus pornește de la axioma potrivit căreia fenomenul juridic, aidoma celui religios, nu poate fi „pur”^[3] întrucât este totodată unul social, economic, psihologic și istoric^[4].

Juristul nu se poate dezice și delimita de metehnele societale (de ale căror limite este răspunzător!) sub pretextul resemnării (asta-i societatea în care trăim…), întrucât menirea acestuia presupune lămurirea conținutului abstract al normei juridice după observarea materializării sale în dinamica relațiilor dintre indivizi sau dintre individ și stat într-un anumit context social-economic^[5].

Spiritul normei juridice – astăzi folosit steril doar ca metodă de interpretare și combătut deseori prin utilizarea mecanică a principiului „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” – împiedică juristul să se limiteze la eficacitatea imediată^[6] deoarece deslușirea fenomenului juridic presupune instituirea standardului de conduită în societate prin diseminarea conținutului axiologic al unor valori^[7].

Conduita profesională a Judecătorului – care, învestit cu autoritatea de a stabili adevărul judiciar, este însărcinat să asigure libertatea – și a Avocatului – militant „pur” prin crez și gardian al libertății prin misiune – influențează decisiv conținutul libertății, care, pe tărâm abstract, rămâne o aporie.

Privind retrospectiv, prin intermediul mai multor spectre (provocările generate de pandemie, de recentul context geopolitic, de evoluția rapidă a inteligenței artificiale sau de noua incertitudine socială), nu pot fi convins prin motive obiective că România beneficiază astăzi de un act de justiție cert, modern, eficient, chiar evoluat care să fie apt să asigure într-adevăr libertatea.

Din contră! Marea majoritate a actelor jurisdicționale atestă că înfăptuirea justiției este mai degrabă incertă, greoaie, anacronică spre regresivă. Pare că aflarea adevărului a retrogradat la stadiul de epifenomen întrucât, atunci când nu rezultă din hazard, este tratată ca fenomen juridic doar de o minoritate a cărei mentalitate a fost și a rămas neostoită.

Această stare a actului de justiție român nu poate fi imputată doar Judecătorului sau doar Avocatului, ci deopotrivă amândurora, întrucât nu reprezintă altceva decât consecința directă a modalității în care aceste specii de juriști colaborează și se raportează la principiile pe care se fundamentează fiecare dintre profesii.

Pornind de la aceste premise, expunerea se va îndrepta în continuare spre argumentele care susțin afirmația potrivit căreia, în prezent, actul de justiție nu este apt să își atingă scopul^[8].

Cuvinte cheie: rol creator, cugetare, libertate, devorator de solemnitate, colecționar de insigne.

I. Judecătorul^[9]
Motto: „Și la judecată să nu vă pripiți, ca nu cumva, neînțelegând jalba săracului, să-l judecați cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frică și să va ului și nu va putea spune dăslușit, ci să-l întrebați de multe ori, până i să va potoli frica”^[10].
Cel puțin trei tipuri de comportament întâlnite frecvent în practică denaturează actul de justiție: (i) neasumarea sau chiar inhibarea rolului creator; (ii) deturnarea scopului garanțiilor specifice profesiei și (iii) tipologia devoratorului de solemnitate.

1. Neasumarea sau chiar inhibarea rolului creator^[11]

Motto: „Căci cultura e o formă de viață, prin care o colectivitate umană își exprimă forța creatoare”^[12]

Prin natura activității sale, Judecătorul trebuie să mediteze întru^[13] mod creator^[14] pentru a transpune dreptul situației de fapt cu a cărei dezlegare a fost învestit^[15]. Meditația creatoare devine necesară și chiar complicată în ipoteza în care raportul juridic dedus judecății impune concretizarea unor concepte nedeterminate^[16] sau în cele în care „legea nu prevede, este neclară sau incompletă”^[17].
Puterea și evoluția actului de justiție sunt interdependente de rolul creator al judecătorului, care ar trebui să se manifeste atât prin hotărârile de principiu^[18] cât și pentru acoperirea lacunelor și carențelor legislative^[19].

În pofida sprijinului oferit de conceptele deschise consacrate de dispozițiile Codului civil^[20], de obligația instituită de principiile Codului de procedură civilă sau chiar de opiniile doctrinare exprimate de reputați judecători^[21], conținutul actelor jurisdicționale naționale nu atestă însușirea de către Judecător a vreunui rol creator.

Utilizarea superficială a unor principii fundamentale de drept (trebuie evidențiată și inflația de adagii în latină), invocarea unor concepte fără a le lămuri înțelesul și fără a determina criteriile pentru concretizarea acestora în raportul juridic dedus judecății sau lipsa analizei dinspre abstract spre concret ori folosirea excesivă a metodei de interpretare gramaticală denotă nu numai o neasumare a rolului creator, ci chiar o tendință de inhibare a acestuia.

Exemplele pot fi numeroase, iar pentru a evita invocarea caracterului anecdotic al acestora, mă voi limita în continuare la două:

a) Caracterul dilematic al unor probleme de drept care poate fi înlăturat în urma unei cercetări juridice elementare^[22].

Pornind strict de la interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 457 alin. (1) și a dispozițiilor art. 466 alin. (1) din C. proc. civ.^[23], unele instanțe de judecată au considerat că efectul devolutiv trebuie limitat suplimentar față de cele două principii specifice^[24] întrucât obiectul apelului „îl constituie hotărârea pronunțată de prima instanță, a cărei legalitate și temeinicie pot fi examinate prin raportare la materialul probator pe care aceasta l-a analizat, nu și prin prisma unor probe pe care prima instanță nu le-a putut administra, întrucât nu au fost propuse în termenele legale”^[25].

Această pretinsă problemă de interpretare și aplicare unitară a legii nu a fost generată de tăcerea, caracterul incomplet ori neclaritatea normei juridice, ci de o conduită profesională caracterizată de apatie, fiind preferată o pipăire literală, izolată, de-a dreptul simplistă a două norme juridice în locul unei analize riguroase – pornită de la scopul apelului spre conținutul efectului devolutiv, având în vedere și raportul dintre norma juridică generală și cea specială.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost nevoită să complinească lipsa cercetării juridice și să impună mecanismul de aplicare al căii de atac a apelului^[26], statuând în mod obligatoriu că „noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea”^[27].

Dintr-o altă perspectivă, în pofida poziției centrale^[28] și a caracterului nedeterminat (proteiform) al conceptului^[29], mecanismul de concretizare a clauzei generale de bună-credință a cunoscut exclusiv o dezvoltare doctrinară, întrucât raționamentele logico-juridice care să identifice specificul acestei instituții juridice lipsesc cu desăvârșire din practica judiciară^[30].

Spre deosebire de sistemul de drept românesc, în cel german și în cel al Țărilor de Jos, pe baza practicii judiciare au fost dezvoltate grupuri de cazuri („Fallgruppen”) care sunt utilizate, printre altele, ca metodă de concretizare a bunei-credințe contractuale^[31]. De asemenea, în sistemul de drept italian, Curtea Supremă de Casație a emis un raport tematic dedicat exclusiv analizării funcției integrative a bunei-credințe obiective atât la momentul negocierii cât și în timpul executării contractului^[32].

b) „Opinia separată în cadrul unei hotărâri știrbește un pic din autoritatea și prestigiul hotărârii”^[33]

Această afirmație menită să susțină „dezideratul practicii unitare” este eronată din cel puțin două perspective:

– întrucât propune un paradox, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 7 din C. proc. civ., procesul civil se desfășoară conform dispozițiilor legale, judecătorul având obligația de a asigura respectarea acestora în scopul realizării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor din proces, iar dispozițiile art. 426 alin. (2) din C. proc. civ. instituie prerogativa judecătorului „rămas în minoritate la deliberare” de a „redacta opinia separată, care va cuprinde expunerea considerentelor, soluția pe care a propus-o și semnătura acestuia”, dar și a celui „care este de acord cu soluția, dar pentru considerente diferite” să conceapă o opinie concurentă. Astfel, dacă s-ar accepta ca fiind corectă alegația (convingerea) citată mai sus, atunci ar rezulta faptul că dispozițiile art. 426 alin. (2) din C. proc. civ. au ca efect „știrbirea autorității și prestigiului hotărârii”.

– din contră, atât opinia separată cât și cea congruentă asigură autoritatea și prestigiul hotărârii judecătorești, reprezentând materializarea independenței și a imparțialității judecătorului – „soluționează cauzele în baza legii, cu respectarea drepturilor procesuale ale părților, fără constrângeri, influențe, presiuni, amenințări sau intervenții directe sau indirecte din partea oricărei persoane sau autorități”^[34] și își „desfășoară activitatea cu bună-credință și în mod imparțial, asigurând inclusiv aparența de imparțialitate”^[35].

Opinia separată și cea congruentă sunt manifestări ale rolului creator al Judecătorului și, implicit, remedii împotriva „imobilismului legislativ” și chiar judiciar! Acestea nu sunt incompatibile nici cu dezideratul „practicii unitare”, întrucât sunt permise exclusiv în cazurile particulare deduse judecății. Menirea hotărârilor interpretative de principiu este de a clarifica conținutul normei juridice în abstract, iar nu de a indica modalitatea de concretizare în raportul juridic pe care judecătorul trebuie să îl dezlege^[36] – „fiecare proces își are, în adevăr, fizionomia sa particulară și caracterul său propriu, după care trebuie să fie judecat, căci o mică diferență a faptelor poate să aducă o mare deosebire în privința chestiunii de drept”^[37].

Din această perspectivă este salutară intervenția doamnei președinte a Înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit căreia „Nu!…Opinia separată în sine nu este blamabilă! Este firesc să îți expui un punct de vedere în situația în care nu ești de acord cu opinia majoritară, mai puțin în hotărârile pronunțate în mecanismele de unificare a practicii unde nu este permisă opinia separată”^[38].

Analizând comparativ practica judiciară din sisteme de drept precum cel englez, neozeelandez sau chiar quebecois, unde au fost recunoscute, clarificate și chiar dezvoltate concepte juridice în baza unor opinii separate, aceasta este de natură să contrazică convingerea unor judecători naționali privind limitele rolului creator:

– în pofida reticenței tradiționale a judecătorilor englezi de a aplica principiul bunei-credințe, generată de imutabilitatea autonomiei de voință, judecătorul Legatt a soluționat cauza Yam Seng Pte Limited împotriva International Trade Corporation Limited, analizând necesitatea aplicării clauzei generale de bună-credință. Raționamentul logico-juridic conceput de acest judecător a fost contrar practicii judiciare unanime până la cel moment, fiind revoluționar și chiar inovativ, în condițiile în care a condus spre recunoașterea clauzei implicite de bună-credință atât în etapa negocierii cât și pe parcursul executării contractului^[39].

– în Noua Zeelandă, judecătorul Thomas J a emis o serie de raționamente prin care a combătut reticența practicii judiciare unanime de a aplica principiul general al bunei-credințe^[40], pe care l-a cercetat și dezvoltat chiar și după ce Înalta Curte din Auckland i-a criticat perspectiva^[41].

– în Canada, dezvoltarea mecanismului bunei-credințe obiective este rezultatul unor opinii separate cuprinse într-una dintre hotărârile de referință pronunțate de Curtea Supremă a Canadei^[42].

Ceea ce vreau să subliniez este că astfel de convingeri mențin actul jurisdicțional tributar trecutului, în timp ce opiniile disidente, chiar controversate, urmăresc să răspundă provocărilor actuale, contribuind astfel la evoluția dreptului.

Un astfel de pericol a fost expus recent de Curtea de Apel Cluj prin raportul de activitate a anului 2024: „se impune utilizarea cu responsabilitate a programelor informatice, inclusiv Rejust, constatându-se tentația, în special la debutul carierei, de a folosi această platformă pentru a căuta mai degrabă «modele» de motivări decât pentru un studiu aprofundat și critic, la nevoie, al jurisprudenței. Există astfel riscul deloc neglijabil ca judecătorii (generațiile care vin) să își piardă exercitiul esențial al gândirii critice, al judecății profunde și punctuale pe fiecare dosar, și a-l înlocui cu căutarea de modele pe Rejust, fapt care afectează în mod profund și fundamental cea mai importantă resursă a sistemului judiciar, anume, abilitatea judecătorilor de a gândi și de a analiza, cu propria gândire și în mod aplicat speței, iar nu prin generalizări, soarta unui litigiu”^[43].

Dincolo de veridicitatea constatării, prin inserarea în raport a sintagmei „generațiile care vin” se induce subtil ideea eronată că, pe fondul progresului tehnologic, doar judecătorii aflați la început de carieră sunt pe cale să piardă „exercițiul esențial al gândirii critice, al judecății profunde și punctuale pe fiecare dosar”. O astfel de abordare este reprobabilă întrucât denotă o lipsă de asumare, în condițiile în care „generațiile care vin” sunt inițiate și îndrumate de cei care sunt.

Voi încheia această subsecțiune citând următoarea relatare^[44]: „Sub regimurile dictatoriale, adică sub regimurile bunului plac, s-au verificat adevărații magistrați, născuți a fi magistrați. Unii dintre ei s-au ridicat cu prilejul interpretării și aplicării unor legi absurde și aspre, aș putea să le numesc, cu prilejul unor legi criminale, de ură și prigoană împotriva oamenilor, la nivelul marilor judecători ai trecutului. Citez aici, în atenția lumii intelectuale românești un pasaj dintr-o hotărâre a unei Curții de Apel din București, care poate constitui actul de noblețe al țării, constatând în rândurile pe care le voi reproduce, acea «generoasă indignare a unei conștiințe omenești» față de absurdul textului legal și al pretenției de aplicare a lui în numele statului (…) Acești consilieri au făcut opinie separată, prin urmare au fost alții de părere contrară, față de o sentință a Tribunalului Prahova Secția a IV-a (…) Ei reabilitează multe dintre greșelile săvârșite de această justiție, sub regimul absurd al celei mai arbitrare dictaturi, care regim depășise orice limită în legiferare, ajungând până la degradarea sentimentului de justiție. Celor care au greșit și s-au întrecut în a fi agreabili regimului cu legislația bine cunoscută, le doresc, în atmosfera unei lumi mai bune care se anunță, să se îndrepte și să urmeze exemplul celor doi tineri consilieri, care vor rămâne în analele justiției românești”^[45].

2. Deturnarea scopului garanțiilor specifice profesiei
Motto: „Inamovibilitatea se pare că ar fi unica garanție a libertății unui magistrat. Dar trebuie să ne înțelegem de la început, această libertate nu e acordată magistratului pentru a trăi o viață individuală independentă în corpul social, ci această libertate, cu garanția inamovibilității, având o misiune de înaltă noblețe umană, trebuie să asigure, la rândul ei libertatea umană.”^[46]

Pornind de la motto-ul enunțat mai sus, voi începe expunerea acestui subsecțiuni cu o convingere: profesia de judecător îndeplinită cu asumarea vocației este cea mai grea dintre cele juridice întrucât modalitatea de exercitare a drepturilor depinde de conștiința, înțelepciunea și pregătirea acestuia. Tocmai de aceea, garanțiile care asigură imparțialitatea și independența judecătorului trebuie să fie nelimitate.

Garanțiile nelimitate au însă un dezavantaj întrucât, generând putere, pot crea mirajul invincibilității, astfel că pot fi ispitite spre abuz chiar și cele mai puternice conștiințe sau după cum bine s-a spus: „puterea de care dispune un magistrat e atât de mare încât dacă i se asigură prin inamovibilitate și libertatea de conștiință și de judecată, fără garanțiile unei temeinice pregătiri juridice și fără această servitute în interesul colectivității umane, ar putea să creeze din magistrat un mic, dar periculos dictator”^[47].

Pentru a fi beneficiarul legitim al independenței, judecătorul trebuie să fie apt să materializeze pregătirea juridică prin spectrul bunului-simț (iar nu cel al simțului comun^[48]) înțeles ca „darul de a «simți bine», de a discerne, de a-și reprezenta, de a imagina adevărul, de a îndrăzni”^[49].
Ceea ce înseamnă că, atunci când aplică norma juridică sau când trebuie să dezlege problema de drept, deși legea nu prevede, este neclară sau incompletă, judecătorul trebuie să aplice „norma aceasta a noastră, cuprinsă în se cade-nu se cade”^[50].

Orice paradox, orice înlăturare a unei dispoziții legale în baza argumentului autorității deturnează scopul constituirii garanțiilor nelimitate, reprezentând un abuz, iar când este săvârșit cu indiferență față de consecințe, nu se poate transforma decât în dispreț.

Un astfel de paradox a fost preferat și asumat public, deși existau mecanisme juridice de soluționare a conflictului dintre puterea judecătorească și puterea executivă și/sau cea legislativă. Acesta a gravitat în jurul noțiunii de „grevă”, astfel că pentru angajații Societății de Transport București „protestul spontan” intră în sfera noțiunii de „grevă”, fiind „ilegal”, impunându-se să fie „încetat” și „reluată imediat activitatea”. În schimb, pentru unele instanțe de judecată, „protestul” nu intră în sfera noțiunii de „grevă”, fiind legal întrucât reprezintă exercitarea unui drept fundamental.

Am certitudinea că pot fi concepute explicații care să demonstreze că nu am înțeles nuanțele unei astfel de conduite, însă pentru a avea o perspectivă obiectivă asupra situațiilor pe care le-am propus spre comparație, le voi expune mai jos:

20.01.2022 – este declanșat „protestul spontan” al angajațiilor Societății de Transport București (citată în continuare „STB”)	14.12.2023 – în urma publicării de către Consiliul Superior al Magistraturii a „Scrisorii deschise a președinților curților de apel”[51], mai multe instanțe de judecată au anunțat public „adoptarea unor forme de protest constând în suspendarea pe durată nedeterminată a activității de judecată și amânarea tuturor cauzelor, începând cu data de 15 decembrie 2023, cu excepția următoarelor cauze urgent (…)[52]”
Dispoziții legale care interziceau greva pentru angajații STB: Ø art. 55 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19: „Pe durata stării de alertă se interzice declararea, declanșarea sau desfășurarea conflictelor colective de muncă în unitățile sistemului energetic național, în unitățile operative de la sectoarele nucleare, în unitățile cu foc continuu, în unitățile sanitare și de asistență socială, de telecomunicații, ale radioului și televiziunii publice, în transporturile pe căile ferate, în unitățile care asigură transportul în comun și salubrizarea localităților, precum și aprovizionarea populației cu gaze, energie electrică, căldură și apă” Ø art. 205 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social: „În unitățile sanitare și de asistență socială, de telecomunicații, ale radioului și televiziunii publice, în transporturile pe căile ferate, în unitățile care asigură transportul în comun și salubritatea localităților, precum și aprovizionarea populației cu gaze, energie electrică, căldură și apă, greva este permisă cu condiția ca organizatorii grevei să asigure serviciile, dar nu mai puțin de o treime din activitatea normală”.	Dispoziții legale care interzic declararea grevei de către judecători: Ø art. 170 din Legea nr. 367 privind dialogul social (fostul art. 202 din Legea nr. 62/2011): „Nu pot declara grevă: procurorii, judecătorii, personalul militar și personalul cu statut special din cadrul Ministerului Apărării Naționale, al Ministerului Afacerilor Interne, al Ministerului Justiției și din instituțiile și structurile din subordinea sau coordonarea acestora, inclusiv al Administrației Naționale a Penitenciarelor, al Serviciului Român de Informații, al Serviciului de Informații Externe, al Serviciului de Telecomunicații Speciale, personalul angajat de forțele armate străine staționate pe teritoriul României, precum și alte categorii de personal cărora li se interzice exercitarea acestui drept prin lege.”
Considerentele decisive pe care Tribunalul București și-a fundamentat măsura de a constata caracterul ilegal al grevei angajaților STB, dispunând „reluarea imediată a activității”[53]: (i) „În soluționarea prezentei cauze, esențial este a se stabili natura juridică a întreruperii de activitate, atâta vreme cât pârâtul afirmă că salariații pe care îi reprezintă nu au înțeles să facă «grevă», pentru a le fi aplicabile dispozițiile legale în materie, ci au făcut un simplu «protest spontan»”. (ii) „Procedând la calificarea juridică a demersurilor angajaților STB, Tribunalul reține că potrivit art. 234 alin. 1 codul muncii «Greva reprezintă încetarea voluntară și colectivă a lucrului de către salariați»”. (iii) „O definiție similară a noțiunii de «grevă» este dată și de art. 181 din Legea dialogului social nr. 62/2011 potrivit căruia «Prin grevă se înțelege orice formă de încetare colectivă și voluntară a lucrului într-o unitate.», art. 184 din același act normativ stabilind că «Grevele pot fi de avertisment, de solidaritate și propriu-zise»”. (iv) „Analizând aceste dispoziții legale, Tribunalul constată că, pentru a fi în prezența unei greve, trebuie îndeplinite condițiile impuse de art. 234 alin. 1 codul muncii și art. 181 din Legea dialogului social nr. 62/2011, respectiv să existe o încetare de activitate și această încetare să fie colectivă și voluntară”. (v) „Or, în speță, Tribunalul constată că sunt întrunite în mod cumulativ aceste condiții, respectiv: salariații STB – șoferi și-au întrerupt activitatea începând cu data de 20.01.2022; întreruperea de activitate este colectivă (niciun șofer STB nu a mai ieșit pe traseu, în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu); întreruperea de activitate este voluntară (fiind la inițiativa salariaților). Prin urmare, Tribunalul constată că în data de 20.01.2022 salariații reprezentați de sindicatul pârât au declanșat o grevă, astfel cum este definită de art. 234 alin. 1 codul muncii și art. 181 din Legea dialogului social nr. 62/2011”. (vi) „Faptul că pârâtul înțelege să denumească atitudinea salariaților pe care îi reprezintă ca fiind « protest spontan » și nu « grevă » nu este de natură a schimba cu ceva natura juridică a comportamentului salariaților STB, atâta vreme cât în formularea dispozițiilor art. 181 din Legea dialogului social nr. 62/2011 legiuitorul a utilizat pronumele nehotărât « orice », fapt ce acoperă toate situațiile de încetare colectivă și voluntară a lucrului într-o unitate, independent de denumirea dată de salariați”. (vii) „În ceea ce privește susținerile pârâtului în sensul că « protestul spontan » realizat de către salariații STB nu poate fi catalogat ca și « grevă », deoarece nu a luat hotărârea prevăzută de către art. 183 din Legea dialogului social nr. 62/2011 (« Hotărârea de a declara greva se ia de către organizațiile sindicale reprezentative participante la conflictul colectiv de muncă…. »), Tribunalul subliniază faptul că îndeplinirea condițiilor impuse de lege (inclusiv de art. 183 din Legea dialogului social nr. 62/2011) anterior declanșării grevei reprezintă aspecte ce țin de legalitatea grevei și nicidecum de calificarea protestului ca fiind sau nu grevă. Aceasta deoarece, astfel cum s-a arătat anterior, condițiile de calificare a unei întreruperi de activitate ca fiind grevă sunt doar două, respectiv ca această încetare să fie colectivă și voluntară”. (viii) „Analizând aceste dispoziții legale, Tribunalul constată că legiuitorul a înțeles să sancționeze cu nelegalitatea greva declarată sau derulată cu nerespectarea procedurilor impuse de lege, și nicidecum să califice întreruperea de activitate colectivă și voluntară neconformă cu dispozițiile legale ca nefiind « grevă » ci « protest spontan »”. (ix) „Prin urmare, reținând argumentele expuse anterior, Tribunalul constată că la data de 20.01.2022 salariații STB au declanșat o grevă, grevă ce continuă și în prezent.”	Sunt aplicabile considerentele decisive și decizorii reținute și măsurile dispuse de Tribunalul București cu privire la „protestul spontan” declanșat de angajații STB și „formelor de protest constând în suspendarea pe durată nedeterminată a activității de judecată și amânarea tuturor cauzelor, începând cu data de 15 decembrie 2023”? Răspunsul ar trebui să se mai raporteze la trei premise: (i) nu se pune în discuție fondul „formei de protest”, ci exclusiv legalitatea/admisibilitatea acestuia (ii) spre deosebire de angajații STB, care, în lipsa stării de alertă, pot declanșa grevă dacă asigură o „treime din activitatea normală”, judecătorului îi este interzis în mod expres de norma juridică să declare grevă. (iii) Înalta Curte de Casație și Justiție nu a declanșat forme de protest.

Odată reluată discreționar activitatea, pare că pentru Judecător „forma de protest” și-a atins scopul, indiferent de consecințele pe care acest manifest le-a produs. Veritabilă transpunere a clișeului –scopul scuză mijloacele![54]

3. Tipologia devoratorului de solemnitate

Motto: „Nu m-a indignat atât confirmarea mandatului, cât atitudinea judecătorilor. Puiu Istrati avea tot timpul un surâs batjocoritor-sceptic, neatent, de stâlp de cafenea. Simțeam că, orice am spune, procesul pentru el este dinainte judecat. Judecat de scaunul lui, de insensibilitatea lui, de obișnuința lui, de indiferența lui. Ce forță din lume poate scutura conștiința atrofiată a unui judecător cu mentalitate de funcționar?”^[55]

În dreptul roman, bonus vir era un cetățean roman văzut de societate ca fiind un model de cinste, astfel că putea fi ales de părți pentru soluționarea unui diferend (arbiter ex compromisso)^[56]. Pentru a avea statutul de bonus vir, cetățeanul roman trebuia să se bucure de o reputație neștirbită, care trebuia determinată, pe de-o parte – în planul pasiv-, prin raportare la lipsa oricărei culpe, iar, pe de altă parte – în cel activ-, prin spectrul încrederii și legitimității generate de preocupările pentru protejarea valorilor comunității. Cea mai importantă aptitudine a unui bonus vir era capacitatea de a rezista instinctului egoist și de a evita orice îndoială de înșelăciune^[57].

Devoratorul de solemnitate este cea mai nocivă tipologie, întrucât îi lipsește cu desăvârșire capacitatea de a rezista instinctului egoist, carență care îl plasează în poziția de aservit al privilegiilor inerente ale profesiei de Judecător.

Copleșit de independență, acest tip de individ nu poate avea decât o mentalitate servilă^[58], astfel că, din poziția sa parazitară, afectează spre iremediabil întregul sistem juridic și, în special, încrederea în actul de justiție.

Devoratorul de solemnitate va trata cu dispreț pe oricine va încerca să îi explice că stilul acuzatorial^[59] sau cel inchizitorial^[60] poate fi adoptat exclusiv pentru a îndeplini scopul procesului – aflarea adevărului.

Satisfăcut de scaunul pe care îl ocupă, nu va ezita în niciun moment să îi facă pe cei care participă la ședința de judecată să înțeleagă că le face un favor pentru că le dezleagă problemele juridice, tocmai de aceea poate intra în ședința de judecată cu cel puțin 30 de minute întârziere fără să își prezinte scuzele și se va simți lezat dacă vreun Avocat îi va solicita să dezbată cu prioritate „procesele în care părțile sunt reprezentate ori asistate de avocat sau consilier juridic”^[61].

Având caracteristicile „tiranului mărunt”^[62], se va considera întruparea însăși a legalității, fiind intrigat, de-a dreptul jignit, dacă Avocatul îi va solicita să clarifice premisa unei măsuri pe care o pune din oficiu în dezbatere sau în ipoteza în care i se va solicita să lămurească modalitatea de executare a unei obligații procesuale pe care a pus-o în sarcina justițiabilului.

În general, îl indispune orice dialog legat de raportul juridic dedus judecății pentru că, indiferent de ceea ce îi va prezenta Avocatul, oricum el este mai pregătit și, prin urmare, cu siguranță știe mai bine. Complet inconștient că ocupă trepele superioare pe scara superficialității^[63], i se vor părea desuete, chiar fanteziste, propunerile de a aborda dreptul precum: „dacă respectul excesiv al principiilor și grija de a salva autoritatea lor, sacrifică prea ușor drepturile în discuție, e semn că metoda de interpretare e contrarie naturei lucrurilor și că trebuie temperată”^[64].

Întrucât ar fi dovadă de slăbiciune (nicidecum una de înțelepciune!) să se abată de la scenariul scris anterior intrării în sala sa de judecată, percepe ca fiind o injurie orice perspectivă nouă care îl transcende și pentru a înlătura această lezmajestate apelează la mijloacele specifice: intimidarea, inhibarea și cenzurarea. Astfel, senzitiv la tonalitate, va aprecia ca fiind o tulburare de ședință orice manifestare prin care Avocatul îi atrage atenția cu privire la derapajele sale și, liniștit că a creat premisa pentru a folosi singurul instrument juridic, despre care eufemistic se poate spune că îl stăpânește, va aplica ritos amenda judiciară^[65].

Recrudescența manifestărilor instinctuale ale devoratorului de solemnitate este confirmată public de convingerile unei doamne fost Judecător („una dintre cele mai respectate figuri din domeniul juridic din județul Neamț, având o experiență de 26 de ani în sălile de judecată și 3 ani la Consiliul Superior al Magistraturii” ^[66]):

Întrebare moderator	Răspunsul doamnei fost judecător
Sunt și care n-au ce căuta în meseria asta? (i.e. de avocat)	„Sunt și care n-au ce căuta, ca în orice meserie, nu numai în meseria de avocat, ca în orice meserie, sunt oameni care v-am zis n-au ce căuta. Dacă vezi că nu..calea ta nu e aia…încearcă altceva! Oricum cel mai bun avocat (pe) care l-ai vrea ca judecător să îl ai în sală este avocatul care-și face temele și care are și o voce mai plăcută. Să nu te zgărie pe creier când începe să vorbească precum creta pe tablă, sții? Sunt și astfel de avocați care au lecția învață dar… au o… ”[67]
Sunt și avocați care enervează instanța? Și țineți cont de chestia asta? sau țineți cont de ce scrie în dosar? Că dacă vă luați după atitudinea avocatului ați respinge cred că…	„Da, tot timpul sunt! Nu, nu, ții cont de ce este în dosar! Păcat de parte… Da! Nu poți să faci lucru asta! Nu poți să privești situația unui om … că acolo omul vine când deja epuizează alte căi de a se împăca sau de a obține ceva … și nu poți să sancționezi partea pentru că avocatul este tupeist sau nu și-o învățat lecția sau a venit cu lecția neînvățată sau are o atitudine de frondă împotriva ta sau nu știu cum să spun … deci nu poți! Nu, asta n-am făcut-o. Nu am sancționat un om printr-o soluție pentru că avocatul nu a fost reverențios sau nu și-a învățat lecția”[68].
Care sunt, în opinia dumneavoastră, cele mai frecvente greșeli pe care avocații le fac în instanță? Acuma puteți spune…	„Au impresia că numai ei știu cauza… știu cauza lor și că … dacă vorbesc mult asta înseamnă că au și creat impresia către judecător. Nu! Trebuie să vorbești concis, clar și la obiect și atuncea îți dai seama… Iar judecătorul trebuie să arate că știe mai bine dosarul decât îl știe avocatul… părțile sau avocații.”[69]
Există în instanță avocați pe care judecătorii au pusă pata?	„Mai sunt.. .mai sunt… și care și-o cer… mai sunt și care și-o cer, da! sau poate că asta e farmecul lor. Trebuie să fie în lume de toate tipurile de oameni, nu?Suntem diferiți, asta e farmecul vieții.”[70]
Ce are în plus un avocat bine cotat la București față de unul din provincie? Ați ținut vreodată cont de chestia asta?	„N-are nimic. Decât o suită de… Decât că se îmbracă bine și are doi, trei în spate învățăcei… altceva n-are… Nu! Exclus! Este o nebunie că avocații din București fac orice întâmpinare sau orice lucru (pe – a doua oară) care îl pun la dosar pe 20-30 de pagini cu copy-paste și nu contează de unde… de n-au legătură cu cauza… Da! Cam asta diferă în așa… Dar în rest nu ții cont. Deci înnebunești când vezi la un dosar simplu o întâmpinare de 30 de pagini și la situația de fapt îs trei fraze ici și colo și restul sunt copy-paste din alte cauze…”.[71]
Vă enervează chestia asta… nu? Adică vor să…	„Îți stârnește o stare… da! Îți stârnește o stare de antipatie și de nervozitate când este vorba de inutilitatea timpului, adică pierzi așa ceva în loc să studiezi. Să spună concis exact ce vrea! Se pierde în amănunte… Dar e o tehnică a lor ca să te pierzi… să îți impresionezi clientul că uite am dat 30 de pagini, am muncit la el și ca să, cumva, poate te pierzi în tot hățișul astă de fraze mai puțin importante și să nu ataci, tu ca judecător să nu vezi situația de fapt, dar… le deslușești până la urmă”[72].
Ați amendat prin sală avocați sau gălăgioși?	„Puține… doar excepțional. Cred că un singur avocat am… am… am făcut infracțiune de audiență atunci. Un singur avocat… Momentul în care nu îl amendezi, îl deferi aaa… faci un proces-verbal pentru scandal în sală… și atunci procesul ală verbal și cu astea, cu toate documentele și… se face încheierea de ședință în care se arată exact cât de tare o sărit calul avocatul. Era un avocat proaspăt doctor. Și doctor în drept a vrut să se evidențieze, asta o fost intenția lui, doar eu îl știam nu era prima dată în sala mea și a fost șocant și pentru mine să văd cu escaladează situația. A început să țipe, să îți aducă acuze ca judecător că nu-l asculți, deși toată lumea stătea și îi asculta țipetele. La un moment dat cât pot? Îl lași din bun-simț, îl lași că are o zi proastă dar după aceea se transformă ședința în haos și dacă permiți în ședință unei persoane să îți transmită haosul asta și că ești permisibil la astfel de atitudini atuncea ședința ta este un fiasco, un haos, ți se duce vestea… și oamenii vin și la al doilea termen și la al treilea termen și pot căpăta curaj în astfel de atitudini. De asta există un cod deontologic și al avocaților și al nostru. Nici noi nu avem voie și nici nu este corect să ne răzbunăm pe părți că avem o zi proastă sau am dormit prost sau nu am dormit noaptea deloc. Nici ei nu au voie… și atuncea era clar pe infracțiune de audiență, dar sunt atunci 20 de ani, nu e acuma, și l-am deferit baroului… și atuncea baroul a zis «nu puteți să vă împăcați?» Nu! Aplică legea, dă-i un avertisment… nu vreau să-i tai din salariu, dar dă-i un avertisment și așa a fost!”[73]

Deși am convingerea că cel care astăzi se încadrează în tipologia devoratorului de solemnitate este incompatibil cu profesia de Judecător și că nocivitatea activității sale poate fi argumentul principal al evoluției spre înfăptuirea justiției prin intermediul inteligenței artificiale, închei cu speranța că, în viitor, va reuși să își stăpânească instinctul egoist pentru a păși spre percepție și, în final, întru rațiune^[74]. Îndrăznesc chiar să propun un exercițiu meditativ care presupune înțelegerea legăturii dintre următoarele texte:

– gândurile imaginate ale zeiței Circe: „Așa ajung muritorii faimoși, mă gândeam. Prin muncă și sârguință, îngrijindu-se de meșteșugul lor ca de o grădină, până când strălucesc sub soare. Însă zeii se nasc din sânge ceresc și din nectar, cu degetele deja plesnindu-le de talente magnifice. Prin urmare, își găsesc faima dovedind că pot să facă prăpăd: să nimicească orașe, să pornească războaie, să semene molime și monștri. În urma fumului care se ridică gingaș și aromat pe altarele noastre rămâne doar cenușa”^[75].

– despre ce poate însemna să fii „rege”: „Să fii rege peste animale nu e ce cine știe cât/ Tre să fii doar mai puternic decât ele și atât/ Rege peste păsări e mai greu, dar e frumos/ Tre să zbori mereu înalt și niciodată jos/ Rege peste flori, tre să suporți toți spinii/ Cu zâmbetul pe buze cand te înțeapă mărăcinii/ Rege peste stele, tre să fii lucreafarul/ Să fii cel mai luminos de pe tot cerul/ Rege peste oameni e mai greu, dar tre să înveți/ Să traiești pentru ei, să-i iubești și să-i ierți/ Să fii rege peste tine însuti, hai grabeste-te!/ E cel mai minunat, alege binele!”^[76].

II. Avocatul^[77]

Motto: „un om din Evul Mediu care merge pe jos până la Chartres și care, în drumul lui, întâlnește un ins care făcea meseria cea mai grea dintre toate: spărgea piatră. «Trăiesc ca un câine», i-a spus pietrarul. «Bătut de ploi, de vânt, de grindină, de soare, fac o muncă istovitoare și prost plătită. Viața mea nu prețuiește nici cât o ceapă degerată. Nici nu merită să fie numită viață». Ceva mai departe, același om întâlnește un alt muncitor care spărgea piatră, dar care vede lucrurile cu totul altfel. «Da, este o muncă grea», i-a spus el, «dar cel puțin am de lucru, pot să-mi hrănesc nevasta și copiii. Apoi, trăiesc în aer liber, văd lumea care trece, nu mă plâng. Alții o duc mai rău decât mine». – În fine, ceva mai departe, a întâlnit un al treilea pietrar care l-a privit în ochi și i-a spus: «Eu construiesc o catedrală»”^[78].

Demersul prin care Avocatul transformă materia primă depinde de modalitatea în care acesta limpezește sensul normelor juridice și creează mecanismul apt să îndrume Judecătorul în operațiunea de concretizare a legii în realitatea raportului juridic dedus judecății.

Spre deosebire de perioada interbelică^[79], în prezent, Avocatul pare că este derutat întrucât și-a pierdut reflexul critic, profunzimea analizei și, implicit, aptitudinea de a cere, devenind aproape inert în dinamica relației cu Judecătorul (despre care astăzi doar se pretinde că ar fi de colaborare^[80]).

Impresia mea este că Avocatul a ajuns să își limiteze cercetarea juridică asupra problemei de drept strict la practica judiciară majoritară sau unanimă, pierzându-și astfel vocația de a propune o interpretare a normei juridice care să dăinuie dincolo de soluția pe care o pronunță Judecătorul.

Dacă Judecătorul nu își asumă rolul creator, iar Avocatul lămurește sensul noremlor juridice doar prin preluarea mimetică a practicii judiciare efectul nu poate fi decât unul singur: perimarea dreptului.

Cred că sunt cel puține trei cauze care îl transformă pe Avocat în complicele Judecătorului la degradarea actului de justiție: (i) lipsa de reacție a organelor profesiei, (ii) pasivitatea și resemnarea Avocatului și (iii) sacrificarea reflectării în favoarea aparenței.

1. Lipsa de reacție a organelor profesiei

Analiza conduitei organelor profesiei nu poate fi epuizată în cadrul unui astfel de demers, însă se resimte o frustrare din ce în ce mai acută generată de faptul că ,în majoritatea momentelor de cotitură, reacția acestora fie a lipsit cu desăvârșire fie a fost prea blândă, dar întotdeauna a fost în contratimp și fără rezultate pentru Avocat.

În contextul în care efectele formei de protest prin suspendarea activității de către Judecător erau cunoscute încă din 2020, conținutul comunicatelor emise de Uniunea Națională a Barourilor din România („UNBR”) în perioada 20.06.2023-23.06.2023 atestă mai degrabă că acestea au fost publicate doar formal, întrucât tratează problema elegant, dar nici decisiv, nici eficient și în niciun caz în interesul Avocatului^[81].
Eleganța UNBR și solidaritatea Avocatului au fost tratate cu lipsă de considerație de unele instanțe de judecată care nici măcar nu au încercat să limiteze consecințele formei de protest prin exercitarea sa coerentă, aspect învederat Consiliului Superior al Magistraturii – „unele instanțe care sunt în protest procedează în mod complet diferit în tratarea cauzelor aflate pe rolul acestora, în sensul că unele fac apelul părților, altele anunță amânarea cauzelor fără a face apelul, iar alte completuri de judecată nu au aderat deloc la formele de protest anunțate public, continuându-și activitatea în mod normal”.

În schimb, trebuie evidențiată scrisoarea deschisă publicată de Baroul Cluj, care a solicitat „încetarea imediat a formelor de protest constând în refuzul de înfăptuire a justiției”, tratând în mod tehnic și frontal legalitatea demersului inițiat de Judecător – „un eventual conflict juridic de natură constituțională între puterea executivă și cea judecătorească poate și trebuie să fie soluționat doar conform legii, fără ca acesta să se repercuteze negativ asupra beneficiarilor actului de justiție”^[82].

Ceea ce apare ca dezolant însă este tăcerea Baroului București care s-a limitat la a publica pe site-ul său informările instanțelor de judecată cu privire la modalitatea incoerentă în care se desfășoară forma de protest (pare că singurul mediu în care insigna de cel mai mare barou din Europa de Sud-Est strălucește este cel festiv…).

Am susținut și cu alte ocazii că perspectiva Avocatului – solitar, fiind necesar să performeze pentru a-și asigura finanțarea – este ignorată de societate, dar și de ceilalți parteneri ai actului de justiție^[83]. Astfel, trebuie să spunem deschis că modalitatea în care a fost exercitată forma de protest denotă că nu există vreo preocupare a Judecătorului cu privire la problemele pe care Avocatul le întâmpină în exercitarea profesiei, iar două dintre ele sunt în relație cauză-efect:

– venitul Avocatului depinde și de exercitarea normală a activității de către instanțele de judecată pentru că justițiabilul nu va plăti onorariul aferent reprezentării la un termen de judecată în care soluționarea cauzei va fi amânată pentru exercitarea formei de protest a Judecătorului, însă Avocatul este obligat de principiile profesionale și de presiunea de nu își pierde clientul să aloce toate resursele necesare pentru a se prezenta la un astfel de termen de judecată;

– pe lângă neplata onorariului aferent reprezentării la termenul de judecată care se amână din cauza formei de protest, justițiabilul reproșează Avocatului inacțiunea, nemulțumit de termenul îndelungat în care îi este soluționată problema juridică.
Ezitarea organelor profesiei cu privire la problemele reale cu care se confruntă Avocatul în relația cu sistemul judiciar și celelalte profesii juridice, în special judecătorii nu poate conduce decât la pasivitatea și resemnarea Avocatului.

2. Pasivitatea și resemnarea Avocatului

Mecanismul principiilor pe care se fundamentează profesia de Avocat depinde de cultivarea și exercitarea permanentă a spiritului critic. Manifestarea oricărei conduite care are vocația de a inhiba gândirea critică a Avocatului reprezintă un atentat asupra demnității^[84] acestuia. Pasivitatea Avocatului în raportul cu organele profesionale și resemnarea în legătură cu derapajele Judecătorului reprezintă forme prin care acesta își cenzurează spiritul critic.

Avocatul nu își permite stoicismul lui Epictet, așteptând calm și răbdător până rămâne șchiop^[85], ci trebuie să fie un practicant al „romantismului dezlățiuit”^[86] și, când este necesar, să se opună oricărui cu „huliganismul” eliedian^[87].

În raportul cu organele profesionale, implicarea Avocatului presupune, printre altele, acordarea responsabilă a votului și urmărirea activă a executării mandatului de către cei care l-au primit. Prestigiul și respectul profesiei de avocat nu pot fi menținute sau asigurate dacă cel ales se comportă ca un simplu colecționar de insigne care nu înțelege că statutul oferit de demnitatea profesională îl obligă.

Dependența față de strălucirea insignei va naște servilism, iar, pe lângă incompatibilitate, această stare de spirit este nocivă pentru Avocat întrucât mandatarul său nu va manifesta decât accidental interes pentru profesie, funcția obținută fiind exercitată exclusiv pentru satisfacerea interesului personal. Limbajul specific unei astfel de tipologii de „demnitar” este, inevitabil, argoul pe care îl va împrăștia pentru a intimida și pentru a descuraja pe oricine să îi ceară explicații despre activitatea desfășurată.

În concordanță cu limbajul, comportamentul va fi caracteristic vătafului, astfel că va percepe în sfera firescului ca orice resursă a baroului să i se cuvină. Totodată, va considera că reprezentarea Avocatului este un favor pe care i-l face. Nu va folosi mijloacele de comunicare ale baroului pentru a transmite mesaje salutare profesiei, ci doar pentru a își înjosi adversarii „politici” cu care este coleg în organele deliberative sau executive (curată cofraternitate!). „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea și cine nu adună cu Mine risipește”^[88] este laitmotivul entru care pledează din poziția de „demnitar” al profesiei – verset al cărui sens îi rămâne neînțeles, aidoma menirii profesiei de Avocat^[89].

Paroxismul acestei orbiri se manifestă prin acapararea, descurajarea și împiedicarea celor care doresc și înțeleg să acționeze pentru protejarea Avocatului.

Pe lângă responsabilitatea votului, Avocatul trebuie să sesizeze în permanență problemele pe care le întâmpină în desfășurarea activității și să solicite organelor profesionale să găsească soluțiile reale pentru a le rezolva.

Spre deosebire de avocatura românească, în Spania raportul Avocat-organe profesionale pare a fi mult mai strâns și mai coerent, Consiliul General al Avocaților Spanioli („El Consejo General de la Abogacía Española”)^[90] pune la dispoziția avocaților spanioli o platformă electronică în cadrul cărora aceștia pot semnala public problemele pe care le întâmpină, spre exemplu:

– în anul 2023, un avocat din Baroul Burgos semnala într-un interviu că „Nu există un tratament demn și prietenos al apărătorilor din oficiu în instanțe”^[91].

– totodată, un avocat din Baroul Pamplona evidenția într-un interviu că „Jucăm un rol indispensabil în asigurarea faptului că justiția este o justiție autentică”^[92].

Întrebare

Răspuns

Credeți că dosarele în care este implicat un avocat din oficiu primesc aceeași atenție din partea instanțelor ca alte dosare?

Eu sunt primul care nu face distincție între cauzele din oficiu și cele private, atunci când acționez în apărare nu sunt de obicei conștient dacă este din oficiu sau nu, așa că nu am observat nicio diferență nici în instanță. Doar uneori se simte că instanța, în loc să te considere un colaborator al actului de justiție, te consideră o piedică în calea încheierii rapide a cauzei, pentru că o poți complica cu cereri de probe, dar acest lucru se întâmplă fără distincție între acuzarea din oficiu sau cea privată.

– în anul 2024, în cadrul unui interviu, decanul Baroului din Toledo și președintele Comisiei pentru Relații cu Administrația Justiției a Baroului din Toledo declara că „întotdeauna le spun colegilor să raporteze comportamentul lipsit de respect”^[93].

Întrebare	Răspuns
Legea organică privind dreptul la apărare se referă la protecția colegială care apare deja în Statutul Baroului. Care este noutatea pe care o introduce?	O include cu mai multă precizie, cu acest caracter obligatoriu pentru barouri. Aceasta a fost o revendicare veche a profesiei de avocat, deoarece legea subliniază această figură de protecție, o aprofundează și spune că barourile trebuie să protejeze profesionistul care este deranjat, tulburat sau presat în exercitarea presiunii sale și este obligat să denunțe.
Și cum vor proceda barourile?	Aceasta impune obligații barourilor, care trebuie să aprobe aceste protocoale. Ne asumăm obligația de a transfera această protecție, de a notifica organismul de la care provine, dacă este vorba de o plângere împotriva unei anumite instanțe. Aceasta confirmă rolul protector al barourilor, astfel încât colegii să știe că barourile sunt angajate în apărarea lor. Aș dori ca Comisia pentru relațiile cu Administrația Justiției să elaboreze un protocol de bază care să poată fi exportat către barouri, astfel încât fiecare să poată dezvolta, într-o măsură mai mare sau mai mică, modul în care va acționa atunci când primește o plângere, o cerere de protecție din partea unui profesionist. Multe barouri fac deja acest lucru.
Ce le-ați spune avocaților care au suferit presiuni sau lipsă de respect?	Întotdeauna le spun colegilor mei, în special celor mai tineri care nu îndrăznesc să se plângă, să aibă curajul să denunțe această lipsă de respect, să o aducă la cunoștința baroului lor și să ceară protecția acestuia. Le spun că protecția colegială începe cu ei înșiși, că ar trebui să ceară un tratament respectuos pentru ei înșiși. Această protecție este esențială pentru profesioniști, care adesea nu se plâng, fie pentru că nu sunt conștienți de acest lucru, fie pentru că nu vor să se confrunte cu un judecător, și de aceea suntem barourile, pentru a fi vocea tuturor colegilor a căror independență este subminată.

În plan național, organele profesionale nu oferă nici măcar senzația unei astfel de deschideri pentru protecția Avocatului în cadrul sistemului judiciar, ci preferă să ignore relația deja disfuncțională dintre Avocat și Judecător sub deviza „sunt cazuri izolate, nu caracterizează relația dintre cele două profesii”.

Din perspectiva relației cu sistemul judiciar, resemnarea Avocatului se manifestă prin lipsa de reacție imediată cu privire la încălcarea oricărui principiu fundamental de drept care îi subminează rolul (repet, solemnitatea nu poate echivala niciodată cu servilismul și nici nu poate înfrânge legalitatea. Legalitatea presupune ca Avocatul să-i solicite chiar și/în special Judecătorului să respecte normele juridice).

Primul simptom acut al resemnării Avocatului este toleranța pentru frustrarea oralității. Acceptarea de către Avocat prin expresii precum „nu vreau să rețin atenția onoratei instanțe prea mult” a motivelor neserioase, de-a dreptul rizibile invocate de Judecător precum „trebuie să intre celălalt complet”, „dosarele sunt complexe” – iată un adevărat paradox! dacă sunt complexe necesită dezbateri ample-, „avem multe dosare” au metamorfozat limita temporală a concluziilor orale a Avocatului de la minim 5 minute la „maxim 5 minute”^[94].

Al doilea este reprezentat de nesancționarea conduitei devoratorului de solemnitate, pe de o parte, prin reacție directă față de acesta (semnalarea în ședință publică a derapajului, eventuale cereri de recuzare etc.), iar, pe de altă parte, prin sesizarea imediată atât a baroului cât și a organelor profesionale din care acest tip de Judecător face parte.

Ignoranța, pasivitatea și resemnarea Avocatului nu vor înlătura lezarea sistematică a demnității profesiei, ci o vor adânci până când Avocatul va ajunge să perceapă mijloacele naturale ale acesteia ca pe deziderate^[95].

3. Sacrificarea reflectării în favoarea aparenței

Motto: „Cred că trăim o epocă a amatorismului, cred că trăim, nu o decădere, o înclinare pe tobogan așa spre facil cred că spectatorul este dus spre manifestări facile, vulgare, mitocănești. Cred că se mută accentul, e dus publicul într-o parte și mi-e teamă de tineret să nu fii, să rămână, să se obișnuiască așa. Mi dse pare o greșeală, aud foarte mulți vorbind în interviuri, spunând prostii, vorbesc despre arta actorului pe care habar nu au de ea, dar ce este grav este că unii tineri sunt propulsați prea repede, ei nu așteaptă… îi spune într-o zi portarul: «maestre», îi mai zice recuziterul: «maestre», îi mai zice «maestre» încă unul la carne și nu te mai înțelegi cu el”^[96].

Am scris cu altă ocazie atât despre incompatibilitatea Avocatului cu activitatea creatorului de conținut cât și despre extinderea „avocaturii livrate în casă”^[97], idei pe care nu le voi relua în acest cadru. Însă, contextul îmi impune o mențiune: perspectiva expusă în motto, a devenit actuală pentru profesia de Avocat. Testul veridicității acestei afirmații se poate face prin simpla deschidere a televizorului începând cu orele 13:00. Apogeul este atins la emisiunile de seară, când avocații mută dezbaterile cu privire la pretențiile clienților din sala de judecată în platou, moderatorul și publicul devenind astfel judecătorii cauzei.

Premisa de la care voi porni este că, în prezent, din hermeneutică, avocatura s-a transformat în industrie. Or, industria nu poate performa dacă nu produce bunuri de consum. Reflectarea perpetuă și creatoare este incompatibilă cu realizarea unor bunuri de consum. Astfel, sub pretextul adaptării – numită azi „antreprenoriat”-, Avocatul a început să propage aparența în defavoarea cercetării și cugetării sau altfel spus forma fără fond.

În prezent, drumul Avocatului nu mai pornește dinspre mediocritate[98] spre excelență, certitudinea fiind că, odată devenit Avocat, nu poți fi altfel decât „cel mai bun”. Paradoxal, mirajul propulsiei fără efort, creat de această scară rulantă, nu poate conduce decât spre sensul peiorativ al cuvântului mediocru^[99].

Identică oricărei perdele de fum, această aparență se disipează la cea mai mică adiere de vânt, iar, pe lângă scăderea încrederii în Avocat, potențează pericolul substituirii acestuia cu cercetarea oferită de inteligența artificială.

Atât timp cât scopul va fi repede-facil, iar atitudinea, caracterizată exclusiv de emfază, preocuparea Avocatului fiind să doar expună costumul, ceasul, restaurantele pe care le frecventează și opulența vacanțelor, atunci produsul rezultat nu poate fi decât de consum. Astfel, în pofida stării de revoltă pe care mi-a generat-o, percepția doamnei fost Judecător, prezentată public în podcast, cu privire la cabotinismul Avocatului, este foarte greu de combătut^[100].

Drumul Avocatului, dinspre cercetarea primitivă spre reflexul cugetării creatoare, ar trebui să fie asemănător cu cel parcurs de Arseni pentru a deveni Laur^[101]. Libertatea, independența, prestigiul și demnitatea Avocatului nu vor fi niciodată un dat, însă vor reprezenta întotdeauna principii naturale pe care acesta trebuie să le cultive și să le protejeze permanent prin valorificarea șansei pe care i-a oferit-o profesia: manifestarea spiritului critic ca mod de viață!

EPILOG

„Libertatea nu este un instinct. Nu este un instinct, fiindcă instinctul e sălbatic, dezordonat și mai ales anarhic. Libertatea este o disciplină, în regimul politic democratic. La baza libertății este legea, și nu putem concepe în viața politică o altă libertate decât o libertate legală. Libertatea ca instinct ar transforma raporturile între oameni dintr-o colectivitate umană, în raporturi de junglă. Libertatea e un titlu de noblețe, e un sentiment profund uman, n-are nimic din agresivitatea fiarelor, așa cum unii oameni politici au înțeles să practice în democrația noastră. Libertatea creează o demnitate interioară omului, pe care nici statul nu o poate expropria sau persecuta. Libertatea este un titlu de noblețe al cetățeanului. Acesta este sensul onest, sensul istoric, sensul adevărat al libertății în regimuri democratice”^[102].

---

^[1] Dinamica sau, mai bine spus, modalitatea în care se manifestă libertatea nu reprezintă un exercițiu facil și suportabil pentru ignoranți sau superficiali (autointitulați cu emfază pragmatici, realiști etc.) întrucât presupune reflecție, deschiderea perspectivei, uneori autocritică și neglijarea cel puțin temporară a expresiilor egocentrismului. Fiind greu spre insuportabil, în funcție de intensitate, reacția unora față de perspectivele expuse prin diversele manifestări ale libertății este deseori viscerală și, astfel, prin denaturarea unor cuvinte al căror sens îl înțeleg cu greu sau, când îl înțeleg, nu-l pot accepta (și aceasta este o formă de egocentrism!) cataloghează exercițiul celui care a îndrăznit să îi suporte supliciul ca fiind un act „de huliganism”, „lipsit de eleganță sau bun-simț”, „intolerabil” sau chiar „inutil”. Consecințele unei astfel de abordări se concretizează în societate printr-o aceeași metodă -cenzura – care se manifestă diferit în funcție domeniul în care operează. Efectul este însă mereu același: stigmatizarea. Și pentru că, în viziunea mea, schimbul de idei în societatea noastră încă suferă din cauza stigmatizării premisele acestui text sunt reprezentate de convingerea unuia dintre cele mai libere spirite pe care le-am perceput prin lectură – „Cine nu e în stare să citească detașat un pamflet sângeros scris împotriva lui și să surâdă citindu-l n-are nici gustul, nici sensul jocului intelectual” și de sfatul primit de la mentorul său – citat mai sus. A se vedea Mihail Sebastian, „De două mii de ani…/ Cum am devenit huligan”, Ed. Carte Pentru Toți (parte a Grupului Editorial „Litera”), București, 2020, p. 316 și pp. 365-366.

^[2] Dincolo de preferințele personale, obiectivele de a asigura libertatea, de a o proteja sau de a manifesta pentru ea sunt impuse de legile și statutele profesiilor de judecător, procuror și avocat [a se vedea dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 303/2022: „Magistratura este activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor”. A se vedea dispozițiile art. 2 alin. (2) și (5) din Legea nr. 51/1995: „Avocatul promovează și apără drepturile, libertățile și interesele legitime ale omului. (…) În exercitarea dreptului de apărare avocatul are dreptul și obligația de a stărui pentru realizarea liberului acces la justiție, pentru un proces echitabil și într-un termen rezonabil” și dispozițiile art. 2 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat: „Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie promovarea și apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor fizice și persoanelor juridice, de drept public și de drept privat”].

^[3] A se vedea Mircea Eliade, „Nostalgia originilor”, eseul 3 „În căutarea «originilor» religiei”, Ed. Humanitas, București, 2024, p. 24.

^[4] evoluția manifestării sale este interdependentă de tot ceea ce s-a petrecut anterior și influențată de cadrul spațio-temporal în care operează.

^[5] Spre exemplu dispozițiile art. 2 din Constituția Italiei „cere îndeplinirea propriilor obligații imperative de solidaritate politică, economică și socială”, accesibilă aici. Acest principiu constituțional se transpune în raporturile contractuale prin intermediul clauzei generale de bună-credință instituită de dispozițiile art. 1.375 din C. civ.. În ipoteza intervenirii unui conflict între partenerii contractuali, concretizarea conținutului clauzei generale de bună-credință cade în sarcina judecătorului care trebuie să asigure „justiția contractuală”. Pentru definiția noțiunii de „justiție contractuală”, care în esență este „atât rezultatul relativ stabil al procesului de autocorectare de drept și o articulare fundamentală a pactului social: «Dacă dorim să înțelegem contractul, trebuie să ne întoarcem din izolarea intelectuală autoimpusă și de a absorbi unele adevăruri de bază. Contractul fără nevoile și gusturile comune create de societate este de neconceput; contractul între indivizi complet izolați, care își maximizează utilitatea nu este contract, ci război; contractul fără limbaj este imposibil; iar contractul fără structură și stabilitate socială este – literalmente – rațional de neconceput» ”, a se vedea Valentina Calderai, „Giustizia contrattuale”, Enciclopedia del Diritto, Annali VII , 2014, Giuffre Francis Lefebvre, pp. 447-477, iar pentru raportul dintre principiul constituțional al solidarității social-economice și principiul bunei-credințe obiective, a se vedea Giovanni Maria Uda, „La buona fede nell’esecuzione del contrato”, Studi di Diritto Privato, G. Giappichelli Editore – Torino, pp. 64-70.

^[6] A se vedea Albert Camus, „Omul revoltat”, trad. din limba franceză și note de Marina Vazaca, Ed. Polirom, 2019, p. 14: „(…) în lipsa unei valori superioare care să orienteze acțiunea, te vei orienta în sensul eficacității imediate. Nimic nefiind adevărat, nici fals, bun sau rău, regula va fi de a te arăta cel mai eficient, deci cel mai puternic. Lumea nu va mai fi atunci împărțită în drepți și nedrepți, ci în stăpâni și sclavi”.

^[7] Idem., p. 25: „Valoarea, potrivit autorilor consacrați «reprezintă cel mai adesea o trecere de la fapt la drept, de la ceva dorit la ceva demn de dorit (în general prin intermediul lucrului îndeobște dorit»”. Spre deosebire de contextul politic și juridic din anul 1951 când a fost publicată prima ediție a Omului revoltat, unde autorul susținea că „Trecerea la drept este manifestă, după cum am văzut, în revoltă”, astăzi, cel puțin în abstract, o anumită valoarea poate fi transpusă, asigurată și ocrotită inițial de judecător prin dezlegarea dată unei probleme de drept într-un raport juridic concret, apoi instituită la nivel general de legiuitor. A se vedea în acest sens Ionuț Florin-Popa, „Buna-credință în dreptul contractelor. Genealogia, sursele și funcțiile bunei-credințe în dreptul contractelor” în „Actul juridic în Noul Cod civil. Probleme teoretice cu implicații practice”, Ed. Solomon, 2020, pp. 76-77. Pornind de la caracterul de concept nedeterminat („normă deschisă”) al bunei-credințe, Prof. I.-F. Popa propune ca metodă de concretizare a acestuia „funcția tranzitorie”, care „permite judecătorilor să nu rămână orb ancorați în prevederile unui cod care nu mai corespunde realităților economice, sociale sau în general uman, adică ius strictum. Cu alte cuvinte, această funcție este menită să compenseze imobilismul legislativ și să pregătească aplicarea unor noi instituții”.

^[8] Deși analiza multor hotărâri judecătorești și a unor acte procesuale (pretins) redactate de avocați cărora le lipsea cu desăvârșire orice urmă de raționament logico-juridic îmi naște instinctul de a cataloga actul de justiție ca fiind un eșec, totuși ideile exprimate de unii judecători și unii avocați în lucrări științifice de o valoare juridică incontestabilă, conduita profesională ireproșabilă a unora dintre aceștia, raționamentele-logico juridice întâlnite în unele hotărâri judecătorești, unele acte procesuale sau în diverse pledoarii, gândul și speranța că există judecători și avocați care în ciuda oricărei provocări nu relativizează menirea profesiilor din care fac parte îmi inhibă instantaneu acest instinct.

^[9] Subtitlul nu reprezintă o generalizare, ci indică exclusiv specia juristului analizat. A se vedea Hurmuz Aznavorian, „Excelența Legii”, Ed, Semne, București, 2007, pp. 63-64: „Principiile Dreptului sunt superioare intenției legiuitorului, când această intenție depășește în realizare ordinea de dept care se întemeiază pe principii. Chiar în lipsa unei Constituții, există o limită, nu de legiferare, ci de acceptare a unor consecințe derivate din legi. Aici apare rolul magistratului. El e elementul ponderator al zelului excesiv al legiuitorului sau al ponderii lui de a voi peste ordinea permisă juridică. O lege, ca să intre în familia Dreptului, trebuie să fie admisă de membrii permanenți ai acestei familii, care sunt principiile juridice. O lege care explodează ca o bombă în templul juridic, n-are ce cauta aci, și efectele ei explozibile se pot opri în pragul acestui templu, dacă magistrații își îndeplinesc liber datoria”.

^[10] A se vedea „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”, Versiunea românească de la Curtea de Argeș, Ediț. îngrijită, prefață, note și comentarii de Dan Zamfirescu și traducerea fragmentelor păstrate din originalul slavon de Gheorghe Mihăilă, Ed. Roza Vânturilor, București, 2010, p. 221.

^[11] Pentru o analiză detaliată din perspectiva „problemei rolului creator de drept al practicii judiciare (dreptului judiciar)” a se vedea Marian Nicolae, „Drept civil. Teoria generală”, Vol. I. „Teoria dreptului civil”, Ed. Solomon, 2017, pp. 295-314.

^[12] A se vedea Marin Preda, „Cel mai iubit dintre pământeni”, Vol I, partea I, cap. I.

^[13] A se vedea Constantin Noica, „Cuvânt împreună despre rostirea românească”, Ed. Humanitas, 2021, p. 62-70. „Așadar: în conținut, întru poartă cu el contradicțiile fundamentale ce se ivesc în sânul ființei; în mișcarea lui, are ceva din demersul fundamental al gândirii și al câmpurilor ei deschizătoare de orizont logic. Iar formal, întru reprezintă cercul, orientarea, orizontul mișcător, limitația ce nu limitează. Dacă n-ar fi decât o prepoziție, s-ar putea spune că întru este un sistem de filosofie”.

^[14] A se vedea Toma d’Aquino „Summa Theologica”, II, Q 14, art. 1, notă preliminară, note și îngrijirea ediției de A. Baumgarten, Ed. Polirom, 2021, p. 112, „(…) și în actul voinței, care este alegerea, apare ceva din rațiune, ca o ordine, și în deliberare, care este un act al rațiunii, apare ceva din voință, ca o materie, deoarece deliberarea se referă la cele pe care omul vrea să le facă; și chiar ca o motivare, pentru că omul, prin faptul că dorește un scop, este motivat spre deliberare cu privire la cele care sunt în vederea scopului. Și, de aceea, așa cum spune Filosoful în Etica nicomahică, VI, că alegerea este un intelect apetitiv, ca să arate că și una, și alta concură în alegere, tot așa spune Ioan Damaschin că deliberarea este un apetit cercetător, ca să arate că, într-un fel, sfatul ține de voință, privitor la care și din care ia naștere cercetarea, precum și de rațiunea care cercetează”.

^[15] A se vedea M. Nicolae, op. cit., pp. 292-293: „În principiu, judecătorul este chemat să spună dreptul, însă uneori este însărcinat să participe, în mod activ, la constituirea sau stingerea unei situații juridice individuale, iar atunci când este chemat să intervină de principiu, contribuie în mod indirect, la interpretarea creatoare și aplicarea unitară a acestora. De aici distincția între hotărârile declarative de drepturi și cele constitutive de drepturi, pe de-o parte, și a hotărârilor interpretative, de principiu, pe de altă parte, hotărâri al căror regim este, în mod firesc, diferit”.

^[16] A se vedea Mauro Bove, „Il sindacato della Corte di Cassazione. Contenuto e limiti”, p. 19-20 și 116, apud. Ernesto Fabiani, Giufre Francis Lefebvre, „Enciclopedia del Diritto”, Annali V – 2012, „Clausola Generale”, p. 188, nota de subsol nr. 34: „dacă se rămâne pe un plan pur logic, distincția dintre un concept juridic determinat și un concept juridic nedeterminat este doar cantitativă, astfel încât conceptele nedeterminate în structura lor fundamentală […] nu se disting în niciun fel de așa-numitele concepte determinate, dar dacă ne situăm pe un plan practic, diferența devine calitativă și este posibil să se identifice, chiar dacă nu cu certitudine matematică, o serie de concepte care pot fi calificate drept determinate și o serie de concepte care pot fi calificate în schimb drept nedeterminate. De fapt, în practică, această determinare, care pe un plan logic abstract nu poate fi niciodată decât relativă, poate fi percepută în aplicarea diferitelor concepte juridice. Următoarele ar constitui ipoteze de «concepte determinate»: capacitate juridică, minor și major, creditor, prescripție, autoritate de lucru judecat formală. Pe de altă parte, ar constitui ipoteze de «noțiuni juridice nedeterminate»: buna-credință, moralitatea, opera de artă (operă de geniu creatoare), legătura de cauzalitate între comportament și evenimentul prejudiciabil, relevanța, neexecutarea nesemnificativă, culpa, necesitatea urgentă și imposibil de amânat, raportul de muncă autonom și subordonat, cauza justă, concurența neloială, eroarea în stipularea unui contract, onerozitatea excesivă datorată producerii unor evenimente extraordinare și imprevizibile în temeiul articolului 1467 din Codul civil, viciile care fac lucrul vândut impropriu pentru destinația sa, diligența în executare, imisiunile intolerabile, excesivitatea vădită a cuantumului clauzei penale, buna-credință în negocieri”. A se vedea și Steven J. Burton, „Judging in good faith”, Cambridge Universtity Press, 2010, pp. 6-12.

^[17] Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (2)-(3) din C. proc. civ. „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității”. A se vedea M. Nicolae, op. cit., pp. 293-294: „Apoi, în asemenea cazuri, hotărârea judecătorească îndeplinește fie o funcție creatoare (atunci când completează lacunele normative sau dispozițiile normative incomplete), fie o funcție interpretativă (atunci când lămurește o dispoziție neclară)”.

^[18] A se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 308. Pornind de la distincția dintre hotărâri individuale și hotărâri de principiu, Prof. Marian Nicolae reține că „Hotărârile individuale sunt hotărâri de speță, caz în care sunt obligatorii numai inter partes [art. 453 alin. (1) din C. pr. civ.], iar interpretarea legii de către instanță, deși eminamente creatoare, se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății [art. 9 alin. (3) din C. pr. civ.]. În principiu, hotărârile individuale, chiar pronunțate de Înalta Curte, nu sunt izvoare de drept, neproducând efecte erga omnes, ci numai inter partes. Ele pot servi, cel mult, ca surse interpretative persuasive pentru cazuri similare, mai ales dacă emană de la instanțele superioare, în special de la Înalta Curte, impunându-se, așadar, prin forța argumentelor, iar nicidecum prin argumentul forței, deoarece nu sunt obligatorii pentru alți judecători sau instanțe decât cele care le-au pronunțat. În schimb, hotărârile de principiu, adică dezlegările date unor probleme de drept sau unor chestiuni de drept noi, sunt obligatorii erga omnes [art. 517 alin. (4) și 521 (3) din C. pr. civ.] (…)”.

^[19] Idem, p. 309. Prof. Marian Nicolae evidențiază că „în cazul în care judecătorul suplinește absența unei norme legislative sau cutumiare (ori corectează imperfecțiunea acestora), creează o regulă de drept nouă (ius novum et constitutum) sau, prin aplicarea analogiei, dacă este posibilă, extinde o normă juridică existentă la un alt caz similar, pe care aceasta nu-l reglementa în mod expres, situație în care hotărârea judecătorească cu caracter individual constituie un izvor de potențial de drept, în sensul că treptat – respectiv în măsura în care soluția juridică respectivă este receptată și confirmată în alte cauze similare, de către instanțe de același grad sau de grade diferite, din circumscripția aceleiași instanțe ori din circumscripții diferite – poate deveni un ius novum et receptum (approbatum), transformându-se, astfel, dintr-o «regulă de drept individuală» într-o normă juridică abstractă și generală, veritabilă, și acest lucru se poate întâmpla în momentul în care se poate vorbi de o practică judiciară consolidată în materia respectivă”. Analizând evoluția conduitei judecătorilor din perspectiva dinamicii rolului creator, Prof. M. W. Hesselink este de părere că aplicarea legii de către judecător presupune „în mod necesar crearea acesteia” (acesta trebuie să transpună norme abstracte unor cauze concrete), observând totodată că în prezent, implementarea unor concepte deschise precum buna-credință obiectivă reprezintă o „acoperire” deoarece „judecătorii din sistemele de drept europene continental s-au simțit incofortabil cu rolul lor de creatori de drept”, principalul factor generator al acestui disconfort fiind „sanctitatea contractului“. A se vedea în acest sens M. W. Hesselink, „The concept of good faith”, publicat în A. S. Hartkamp, M.W. Hesselink, E.H. Hondius, C. Mak & C. E. du Perron (Eds.), „Towards a European civil code”, 4.th rev. and exp. ed., 2011 (pp. 619-649), Kluwer Law International, 2011, pp. 636 și 645.

^[20] Indiferent că raportarea se face la vechiul sau noul Cod civil

^[21] A se vedea Adina Nicolae, „Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești”, Ed. Universul Juridic, București, 2008, pp. 16-22: „Obligat fiind să judece, chiar atunci când legea nu conține reglementări și pentru situația particulară dedusă spre soluționare, judecătorul nu va putea să suplinească lacunele legislative pe cale de dispoziții generale, ci prin intermediul unor norme particulare, el fiind «legiuitorul cazului particular», «cuvântul viu al legii», «intermediul privilegiat» al punerii sale în valoare care face să treacă regula din expresia sa abstractă în realitatea concretă. (…) Această supunere a dreptului de către judecător este subordonată unor prescripții generale, și anume: interdicția de a statua în echitate, în afara excepțiilor prevăzute de lege, obligația de a cunoaște dreptul (iuris novit curia nu este vorba numai de prezumția de cunoaștere a dreptului, ci de obligația judecătorului de a statua asupra cauzelor deduse judecății în deplina cunoaștere a regulilor de drept aplicabile ; obligația motivării deciziei în mod adecvat, răspunzând tuturor problemelor ridicate de părți. (…) Așadar, trebuie recunoscută o putere creatoare a judecătorului, (dar nu în sensul de sursă a dreptului pozitiv), ci în înțeles restrâns, aplicabil la speță, în legătură cu posibilitatea sa de a acoperi dispozițiile neîndestulătoare ale legii, de a interpreta legea neclară (dând acesteia un sens pe care în mod explicit, formal, ea nu-l prevede), de a înlătura eventuale antinomii din ordinea juridică, asigurând coerența sistemului de drept sau de a adapta dreptul la evoluția faptelor. În asemenea situații, judecătorul creează norme particulare, care să-i permită soluționarea cazurilor concrete. (…) Totodată, în soluționarea cauzelor, judecătorul trebuie să aibă în vedere și comandamentele impuse de evoluția societății, a raporturilor sociale. Deși stabilitatea dreptului este un element al securității juridice, această stabilitate nu autorizează imobilitatea întrucât, destinat să organizeze viața socială, dreptul trebuie să evolueze odată cu aceasta (tocmai pentru a putea fi acceptat ca atare de către societatea pe care o regelemtează). Cu toate că în mod prioritar, aceasta adaptare a dreptului societății căreia îi aparține, revine legiuitorului, se poate întâmpla ca reforma legislativă să întârzie, situația în care i se recunoaște judecătorului puterea să intervină, legimitatea adaptării dreptului de către judecător fiind justificată prin necesitatea evitării pronunțării de soluții injuste. Pentru toate aceste situații însă – de complinire a lacunelor legii, de interpretare a dispozițiilor neclare, de înlăturare a antinomiilor juridice, de adaptare a dreptului la evoluția societății – judecătorul un creează o normă generală, asimilabilă funcției actului normativ, ci o normă particulară, în soluționarea cazului concret. Ca atare, puterea creatoare a jurisprudenței apare de fiecare dată când există tăcere, obscuritate, insuficiență a legii, de vreme ce în aceste ipoteze judecătorul, ținut de pedeapsa de denegare de dreptate, va descoperi în lege regulile generale care un figurau în ea în mod formal”.

^[22] A se vedea pct. 25 din Decizia nr. 9/30.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii –„Cea de-a doua opinie, în sensul că în apel nu pot fi propuse în principiu orice probe noi, ci doar cele care nu au putut fi propuse în fața primei instanțe, cele care au fost respinse de către prima instanță sau asupra cărora aceasta a omis să se pronunțe, a fost îmbrățișată de o parte dintre judecătorii din cadrul Secției a II-a civile a Curții de Apel Cluj, Secțiilor a IV-a și a VI-a civile ale Curții de Apel București și de judecători din cadrul Tribunalului Specializat Cluj, Secțiilor civile ale Tribunalului Brașov, tribunalele Ilfov, București, Teleorman, Vrancea, Sibiu, Hunedoara”, disponibilă aici

^[23] A se vedea dispozițiile art. 457 alin. (1) și dispozițiile art. 466 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei. (…) Hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel”.

^[24] Tantum devolutum quantum appellatum și tantum devolutum quantum judicatum.

^[25] A se vedea pct. 55 din Decizia nr. 9/30.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, citată supra.

^[26] Idem., pct. 34-80.

^[27] De-a dreptul salutar și inovator în cadrul sistemului nostru juridic! sau folosind o replică dintr-un film celebru românesc „Nemaipomenit… Fără constatarea asta eram pierduți”, disponibil aici

^[28] A se vedea Valeriu Stoica, „Considerații comparative privind noțiunile de bună-credință, diligență, eroare, dol, fraudă, rea-credință, vinovăție (intenție și culpă)” în Revista Română de Drept Privat nr. 4/2020, Ed. Universul Juridic, pp. 15-70. În secțiunea 5 „Buna-credință este conceptul central”, Prof. Valeriu Stoica expuse argumentele pentru care, privită atât din perspectiva subiectivă, cât și din cea obiectivă, buna-credință este concept care are o poziție centrală în raporturile civile.

^[29] A se vedea Ionuț Florin-Popa, „Buna-credință în dreptul contractelor. Genealogia, sursele și funcțiile bunei-credințe în dreptul contractelor” în „Actul juridic în Noul Cod civil. Probleme teoretice cu implicații practice”, ediție coordonată de Marian Nicolae, Ed. Solomon, 2020, p. 43.

^[30] Această lipsă a practicii judiciare în materia contractuală, care să analizeze modalitatea în care se pot concretiza concepte abstracte precum „abuz de drept contractual” sau „buna-credință obiectivă” a fost subliniată în doctrină încă din anul 2014. Prof. Ionuț Florin-Popa opinează că „Concluzia noastră este aceea că suntem la început de drum în materie de abuz. Ne referim la un început de drum pentru că lipsa jurisprudenței în materie este indicele cel mai important al permeabilității unui sistem juridic la teze și instituții juridice deja conceptualizate. Ceea ce dorim să spunem este că, în momentul de față, avem parte de o conceptualizare suficientă, atât la nivel legal, cât și doctrinar (atât cât este nevoie), fără a avea însă parte de o jurisprudență relevantă în materie contractuală (cum am văzut, cu mici excepții). Viitorul noțiunii este legat de răspunsul practicii la teoriile în materie. Altfel, va trebui să considerăm inutil efortul nostru. Cert este că semnalul pe care îl dau inserarea noțiunii de «abuz de drept» și exigența utilizării ei este acela că judecătorul nu trebuie să aplice legea legat la ochi, ci folosind microscopul! Chiar dacă o asemenea atitudine înseamnă o sarcină mai grea decât strictețea zeloasă și fără rațiune în aplicarea dreptului. Chiar dacă judecătorul scapă mai greu de dosarul cauzei, poate că o să doarmă mai bine!”. A se vedea Ionuț Florin-Popa, „Remediile abuzului de drept contractual” (citat în continuare „Remediile”), publicat în Revista Română de Drept Privat nr. 6/2014, pp. 184-194.

^[31] A se vedea M. W. Hesselink, op. cit., p. 623.

^[32] A se vedea Corte Suprema di Cassazione, Ufficio, del massimario e del ruolo, Relazione tematica n. 116/10 settembre 2010, „Buona fede come fonte di integrazione dello statuto negoziale: Il ruolo del giudice nel governo del contratto”, Roma, accesibil aici

^[33] Interviul susținut în vederea candidaturii pentru postul de judecător de la Înalta Curte de Casație și Justiție poate fi accesat aici. A se vedea minutele 7:50-9:40 și minutele 11:00– 13:35.

^[34] A se vedea dispozițiile art. 2 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2022, potrivit cărora „(3) Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Judecătorii soluționează cauzele în baza legii, cu respectarea drepturilor procesuale ale părților, fără constrângeri, influențe, presiuni, amenințări sau intervenții directe sau indirecte din partea oricărei persoane sau autorități. (4) Orice persoană, organizație, autoritate sau instituție este datoare să respecte independența judecătorilor”.

^[35] A se vedea dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 303/2022, potrivit cărora „Judecătorii și procurorii își desfășoară activitatea cu bună-credință și în mod imparțial, asigurând inclusiv aparența de imparțialitate.” Imparțialitatea este definită, conform practicii judiciare a Curții Europene a Drepturilor Omului, ca fiind absența oricărei prejudecăți și a oricărei idei preconcepute privind soluția într-un anumit proces. Imparțialitatea instanței de judecată se stabilește în funcție de următorii indici: (i) subiectiv care presupune convingerile personale ale unui anumit judecător într-o anumită cauză și (ii) obiectiv care vizează verificarea dacă un judecător a oferit suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privință. A se vedea A se vedea C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului – Comentariu pe articole, Edit. a II-a, Ed. Ch. Beck, București, 2010, p. 475 și Dicționar de drepturile Omului. Adnotat cu jurisprudență 1957-2013, Ed. Ch. Beck, București 2013, p. 403.

^[36] Prof. Marian Nicolae definește interpretarea „legii civile” ca fiind „operațiunea logico-rațională de determinare, lămurire și explicare a conținutului și sensului normelor de drept civil cuprinse în actele normative, în scopul justei lor aplicări, prin corecta încadrare a diferitelor situații din viața practică în ipotezele acestor norme”. În cadrul sferei noțiunii de interpretare oficială („acea interpretare care este general obligatorie, indiferent dacă este dată ori făcută de emitentul normei civile interpretate sau de un alt organ competent”), include interpretare jurisdicțională care se divide în cea de „speță” („dată în însuși cazul dedus judecății – interpretarea cazuistică”) și cea „în scopul interpretării și aplicării legii unitare (interpretarea de principiu), dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe calea recursului în interesul legii sau a dezlegărilor, în principiu, ale unor chestiuni de drept noi”. Pentru o analiză completă a se vedea M. Nicolae, „Drept civil. Teoria generală”, Vol. I. „Teoria dreptului civil”, Ed. Solomon, 2017, pp. 506-516.

^[37] A se vedea Dimitrie Alexandresco, „Principiile dreptului civil român”, București, Atelierele grafice SOCEC & Co, Societate Anonimă, 1926, p. 12.

^[38] Ibidem, supra nota de subsol nr. xxx.

^[39] A se vedea Yam Seng Pte Limited vs. International Trade Corporation Limited [2013] EWHC 111 (QB)

^[40] A se vedea Livingstone v Roskilly [1992] 3 NZLR și Bobux Marketing Ltd v Raynor Marketing Ltd [2002] 1 NZLR 506

^[41] A se vedea Isis (Europe) Ltd v Lateral Nominees Ltd 444/95 CP [1995]

^[42] A se vedea Churchill Falls c. Hydro-Quebec.

^[43] A se vedea Bilanțul Curții de Apel Cluj pe anul 2024, pp. 80-81, care poate fi accesat aici sau aici.

^[44] A se vedea Hurmuz Aznavorian, op. cit., prefață de Ana Diculescu-Șova, p. 7 : „L-ați cunoscut pe Hurmuz Aznavorian? Spontan, grav și definitiv, Maestrul Vișinescu a răspuns: «Hurmuz Aznavorian – face parte din Bronzurile acestei profesii!» Acestei calificări nu-i mai poți adăuga decât emoția”.

^[45] Idem., pp. 81-83.

^[46] Idem., p. 80.

^[47] Ibidem.

^[48] A se vedea Alexandru Paleologu, „Bunul simț ca paradox”, Ed. Fundației Paleologu, 2019, p. 16: „Bunul simț nu e, cum crede lumea, o formă primară a inteligenței, un succedaneu inferior al acesteia. Există (și cît de adesea) inteligență fără bun simț, dar bun simț fără inteligență nu. (…) Se confundă mai întodeauna bunul-simț cu simțul comun; e adevărat că merg o bună parte pe drum împreună, pornin de la constatări elementare. Dar simțul comun cade repede în aporii sau platitudini, în vreme ce bunul simț își urmează fără greșeală drumul ajungînd la descoperiri senzaționale ca postulatul lui Euclid sau teoria lui Copernic”.

^[49] Ibidem.

^[50] A se vedea Constantin Noica, op. cit., pp. 204-205: „Întâi este fața lui «nu se cade». Ea pare a spune omului, cu blândeșe, că nu șade frumos să facă un lucru ori altul; pare așadar mai mult o dojană. (…) În definitiv, cu principiile poți sta de vorbă, la principii poți opune alte principii; le poți răsturna, poți face cazuistică (tot de la cădere, caz, a vorbi, de la caz la caz), pe când lui «nu se cade» n-ai ce să-i împotrivești. Blajina lui intransigență e mai necruțătoare decât a principiilor. (…) «Nu se cade» este expresia unei realități de al ordin, cea a Sinelui tău. E o subtilă prezență spirituală a comunității raționale, care te învestește ori te destituie fără drept de apel. E ochiul celuilalt, al conștiinței tale mai bune. (…) Și atunci, nu mai poți face tot ce-ți place, tot ce crezi că-ți place. Tăria lui nu se cade – cu acel «se» impersonal, car nu e, ca Man-ul lui Heidegger, expresia inautenticității tale – este tocmai măsura bunei-tale așezări. «Nu se cade» este ochiul care te urmărește oriunde: când nu te vede nimeni, încă nu se cade să faci de nefăcutul. (…) «Se cade» nu vorbește nici de totalitatea cazurilor, nici de unul singur; dar, plecând de la unul ori altul, îți dă acces la toate. Nu e în el nici Binele suprem, nici autonomia voinței, nici nemurirea sufletului, ca la Kant. E o simplă învestire să faci așa, începând cu trecerea de la ce ți se cade, ce îți revine din afară ca parte, așadar ce ți se cuvine, la ce-ți șade bine, ce ți se potrivește, ce-ți revine dinăuntrul tău, până la ce-ți e dat să faci, adică ce trebuie, ce nu pot să nu faci”.

^[51] Care poate fi accesată aici

^[52] Comunicatele pot fi accesate aici

^[53] A se vedea Sentința civilă nr. 260/21.01.2022, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale.

^[54] Am caracterizat această sintagmă ca fiind un clișeu un întrucât, pe lângă banalizarea prin folosire excesivă, de cele mai multe este utilizată reducționist și eronat. Pentru o analiză a sensului expresiei „scopul scuză mijloacele” atribuită lui Niccolo Machiavelli, a se vedea Ignacio Iturralde, „Machiaveli. Despre principi, tirani și alte animale politice”, traducerea Marina Loghin, Ed. Litera, București, 2021, pp. 114-118. A se vedea și Niccolo Machiavelli, „Principele”, traducerea din italiană de Nina Facon, rev. și adnotată de Monica Fekete cu o prefață de Gian Mario Anselmi și coronologie de Smaranda Bratu Elian, Ed. Humanitas, București, 2019, pp. 8-9: „Efortul titanic prin care Machiavelli se pune la încercare este, în ultimă instanță, cel de a elibera omul, ca individ și ca subiect politic, din presantele condiționări fizice, naturale, ideologice, într-un cuvânt obiective, în care este prins. Virtutea este descoperirea tulburătoare și îndrăzneață a politicii ca domeniu în cuprinsul căruia individul dotat cu însușiri de excepție încearcă să pună mâna pe realitate pentru a o atace și modifica, fără a fi copleșit de desfășurarea ei imprevizibilă. (…). Machiavelli, dimpotrivă, consideră că omul trebuie să fie eliberat: politica este arta ce rupe lanțurile care uneori par să ne lege în mod inextricabil de rădăcinile noastre animalice, de răscolirile firii, de arbitrariul fără reguli al egoismului celui mai brutal și devastator (…). Machiavelli socotește, fără nicio prefăcătorie, că omul este făcut și condiționat de nevoi instinctuale atât de radicale încât originea sa trebuie situată între egoism și cruzime. De aici derivă nevoie de legi și de înțelepți făcători de legi, de conducători energici, de subiecți politici potriviți, capabili să transforme această sevă intelectuală, bogată dar totodată distructivă, în energie pozitivă pentru stăpânirea de sine și a lumii, pentru o creștere echilibrată a societăților și a statelor, pentru un raport mai armonios între guvernanți și guvernați”.

^[55] A se vedea Mihail Sebastian, „Jurnal 1935-1944”, Edit. a doua, revăzută, Ed. Humanitas, 2016, p. 121, Duminică, 4 aprilie [1937].

^[56] A se vedea Roberto Fiori, „Fides et bona fides. Hiérarchie sociale et catégories juridiques”, Revue historique de droit français et étranger (1922-), Octobre-Décembre 2008, Vol. 86, No. 4, p. 472.

^[57] A se vedea, „On obligations”, translated with introduction and explanatory notes by P. G. Walsh, Oxford University Press, 2001, apud. Remus Valsan, „Fides, Bona Fides, and Bonus Vir: Relations of Trust and Confidence in Roman Antiquity”, Journal of Law, Religion and State, Vol. 5, no. 1, (2017), p. 77

^[58] A se vedea Hurmuz Aznavorian, op. cit., p. 80: „Cine are suflet servil, nu are ce căuta în magistratură. A fi magistrat nu înseamnă a fi funcționar și, mai ales, funcționar obedient și complice al executivului arbitrar și fără control. Spuneam cândva – și rog pe cititor să înlocuiască noțiunea de jurist cu cea de magistrat, în ce voi cita acum: « A fi jurist, înseamnă a fi uman. Eu nu am cunoscut până acum un jurist mizantrop, după cum nu pot înțelege nici pe magistratul care are voluptatea sadică de a condamna cu orice preț »”.

^[59] „Acesta rămâne neutru, este un arbitru în conflictul dintre părți, care stă pasiv până ce părțile îi vor aduce elementele necesare formării convingerii sale, când va alege teza uneia dintre părți. Deci, în cadrul acestui sistem, rolul esențial revine părților/avocaților, care sunt stăpâni pe proces, susținerile și propunerile lor obligândul- pe judecător”. A se vedea V. M. Ciobanu, M. Nicolae, „Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat”, Vol. I – art. 1-526, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 90, comentariu V. M. Ciobanu.

^[60] „Dacă în procedura acuzatorială persoana centrală este partea sau avocatul ei, care alege singură terenul și armele cu care se duce această luptă, în cea inchizitorială persoana centrală este judecătorul, care nu numai că soluționează litigiul, ci, în prealabil, va construi, prin intervenția sa în dezbateri, și raționamentul pe care își va fundamenta soluția”. Ibidem.

^[61] A se vedea dispozițiile art. 215 alin. (3) din C. proc. civ.

^[62] A se vedea Petru Creția, „Luminile și umbrele sufletului”, Ed. Humanitas, 2020, pp. 27-28, „Fiecare ins care are un rol cât de mic în sistem exercită, la nivelul său, o putere arbitrară și abuzivă. (…) Toți se socotesc, prin raportare la tine, care ești un nimic, instituții, nimeni nu are datorii, ci numai drepturi, și în primul rând dreptul de a abuza. Și prin urmare, își consideră serviciile nu ca pe obligații, ci ca pe niște favoruri acordate, după interes sau după toane, omului de rând. Într-un fel se răzbună așa pe faptul că, la un eșalon mai sus, sunt și ei tratați deopotrivă. Dar, în relația cu tine, om neinstituțional, se comportă ca și când s-ar situa însăși obârșia puterii, simțindu-se spontan incomensurabili cu nimicnicia ta (…) Și îl simte de la o poștă pe cel care, măcar în clipa aceea, este lipsit de orice putere și se află la cheremul lui: petiționarul și postulantul, clientul, pasagerul, locatarul, pietonul, pacientul, cetățeanul și, în genere, locuitorul. Lipsit de orice prestigiu și de orice capacitate de a apela la vreo instanță care să-i facă dreptate, el poate fi tratat oricum. Iar dacă se încumetă să-și ceară dreptatea, se trezește el însuși vinovat de ceva, eventual pedepsit pentru că a avut nesăbuința să conteste sacralitatea unui mărut delegat al puterii, care se crede, și îi este îngăduit să se creadă, un sacerdot al ei”.

^[63] Idem., pp. 114-116, „E plină lumea de superficiali. Superficiali în ce fac, în ce gândesc și în ce simt. Cu alte cuvinte, lipsiți de capacitatea de a desăvârși un lucru, de a-l face ca lumea și totodată neînstare de vreo adâncime a gândurilor și a sentimentelor. În plus, incapabili de a-și da seama că sunt ceea ce sunt. (…) gândurile lor, chiar când e vorba de oameni inteligenți, sunt aproximative, volatile, chiar zănatice, oricum fără temei adânc. (…) Rezultatul unei acțiuni efectuate cu superficialitate este defectuos și deficitar. Lucrul rău făcut nu corespunde standardului minimal de calitate și nu rezistă probelor funcționale. (…) Dar tot atât de rău fac în partea spiritului cei care lucrează după ureche. Asta înseamnă să-ți încropești avutul minții pe apucate și din auzite, din ceea ce circulă, neverificat, prin aerul vremii din locuri comune, din prejudecăți neroade, din informații la a doua mână, din cultura de almanah sau din lecturi mistuite. Cei cărora le place să trăiască așa au totuși cumva sentimentul unei carențe fundamentale și atunci caută compensație în falsa profunzime, în folosirea, fără o lungă strădanie a cugetului, a câteva vorbe, care sună adânc, a câteva idei, pline de gânf la origine, și apoi golite, deteriorate și tocite de folosirea lor de către asemenea triști veleitari”.

^[64] A se vedea Eugen Herovanu, „Principiile procedurei judiciare: explicațiunea teoretică a legilor de organizare judiciară, competință și procedură civilă”, Ed. Anastatică. – București: Universul Juridic, 2020, reproducere. Ed. București: Institutul de Arte Grafice „Lupta” N. Stroilă, 1932, p. VII „Prefață”.

^[65] Potrivit dispozițiilor art. 217 alin. (9) din C. proc. civ.: „Când cel care tulbură liniștea ședinței este însuși apărătorul părții, președintele îl va chema la ordine și, dacă, din cauza atitudinii lui, continuarea dezbaterilor nu mai este cu putință, procesul se va amâna, aplicându-se amenda judiciară prevăzută la art. 187 alin. (1) pct. 2, iar cheltuielile ocazionate de amânare vor fi trecute în sarcina sa, prin încheiere executorie, dispozițiile art. 191 fiind aplicabile”. Conform normei juridice, doar în ipoteza în care Avocatul are un comportament injurios care este apt să împiedice continuarea dezbaterilor, Judecătorul trebuie să aplice două sancțiuni cumulative: „amânarea judecării cauzei și aplicarea unei amenzi”. O interpretare logică a acestui text de lege conduce la concluzia că, în timpul dezbaterilor Judecătorul, nu poate aplica Avocatului decât o singură amendă pentru că prin comportamentul său reprobabil a provocat amânarea judecării cauzei. Dacă dezbaterile pot continua, înseamnă că măsura „chemării la ordine” a fost suficientă, iar Avocatul nu trebuie amendat (amânare – amendare, în niciun caz, continuare dezbateri – amendare). Din această perspectivă, conduita Judecătorului care în acceași ședință de judecată aplică Avocatului amenzi succesive nu poate fi încadrată decât în sfera abuzului. Mai mult decât atât, atunci când după aplicarea a două amenzi succesive, Judecătorul îl avertizează pe Avocat prin sintagma „credeți-mă că veți face performanță astăzi”, atunci devine clar că scopul acestuia este să intimideze și să inhibe, fiind necesar să fie îndepărtat de la judecarea cauzei. A se vedea Hurmuz Anzavorian, op. cit., p. 64: „În ordinea juridică, mai curând ori mai târziu, toate rezultatele obținute astfel cu siluirea Dreptului și a principiilor lui, se răzbună”.

^[66] Podcastul „Pur si simplu altfel” – Invitată: Valentina Baciu poate fi ascultat și urmărit integral aici

^[67] A se vedea minutele 35:25-36:36.

^[68] A se vedea minutele 36:36-37:24.

^[69] A se vedea minutele 44:20-45:01

^[70] A se vedea minutele 45:02-45:25

^[71] A se vedea minutele 45:25-46:17

^[72] A se vedea minutele 46:17-47:00

^[73] A se vedea minutele 54:50-57:02

^[74] A se vedea Epictet, „Opera omnia. Conversații, Manualul, Fragmente, Gnomologion”, Ediț. bilingvă, trad., studiu introductiv, repere cronologice, note și indici de Cristian Bejan, Ed. Polirom, 2022, pp. 109-111: „Dar rațiunea cu ce scop am primit-o de la natură? Pentru folosirea, așa cum trebuie, a reprezentărilor. Și rațiunea, ce este ea? Un sistem de reprezentări de diferite feluri. De aceea, ea este aptă prin natură să reflecteze și asupra ei. Și înțelepciunea, la rândul ei, pentru studiul căror lucruri ne-a fost dată? Pentru studiul binelui și al răului și a ceea ce un este nici unul, nici celălalt. Și ea însăși ce este? Un lucru bun. Și prostia, ce este ea? Un lucru rău. Tu vezi, așadar, că în mod necesar înțelepciunea este în stare să reflecteze și asupra ei, și asupra contrariului ei. (…) Ca atare, când vrei să știi de cât dezinteres dai dovadă față de bine și de rău și, dimpotrivă, cât interes acorzi lucrurilor indiferente, gândește-te care este atitudinea ta față de cecitatea fizică, pe de o parte, și față de greșeală, pe de alta; tu vei înțelege că ești departe să ai față de lucrurile bune și rele comportamentul care trebuie avut. «Dar acest lucru cere o lungă pregătire și multe eforturi și studii.» Dar ce? Speri că este posibilă însușirea celei mai importante dintre arte cu puține eforturi?”.

^[75] A se vedea Madeline Miller, „Circe”, traducere din limba egleză de Ioana Filat, Ed. Paladin, p. 148.

^[76] A se asculta Argatu’, „Valea Regilor”, disponibilă aici.

^[77] Subtitlul nu reprezintă o generalizare, ci indică exclusiv specia juristului analizat.

^[78] A se vedea Jean-Claude Carriere, „Cercul mincinoșilor. Cele mai frumoase povești filozofice din lumea întreagă”, traducerea din franceză de Brîndușa Prelipceanu și Emanoil Marcu, Ed. Humanitas, București, 2019, p. 34.

^[79] Pentru observarea stării de spirit a avocaturii interbelice a se vedea Vasile Nistor, „Mari avocați ai României”, Ediț. a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2024. A se vedea Hurmuz Aznavorian, op. cit. A se vedea Av. Aurelian Bentoiu, „Icoane pe tâmpla trecutului”, Ed. Universul Juridic, București, 2024, Anexa nr. 4, pp. 333-341. A se vedea Annie Bentoiu, „Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959”, Ed. Humanitas, București, 2019, pp. 303-304: „Aurelian Bentoiu împlinea, în 1948, cincizeci și șașe de ani se afla în punctul cel mai înalt al carierei sale. Era de mult considerat un as al baroului; reprezentase partidul liberal în mai multe guverne. (…) Aurelian Bentoiu avea ceea ce se numește «prestanță» într-un grad pe care l-am văzut rareori depășit. Era vesel, deschis, prietenos, dar neiertător cu incultura sau cu lipsa de logică. Lucra fără întrerupere; ca toți oamenii foarte activi, nu părea niciodată grăbit, dar nici o secundă un era trăită distrat sau nerodnic. Unul din marile mele regrete rămâne faptul că un l-am auzit niciodată pledând. Pledoariile sale erau, se pare, zdrobitoare pentru adversar: expunerea lor era unori comparată cu înaintarea unei armate motorizate. Iar un judecător i-a spus odată ceva amuzant, care făcea cinste corectitudinii sale: «Știi că noi aveam obieceiul să verificăm articolele de lege invocate în instanță, chiar și de maestrul matale, Istrate Micescu… la dumneata nu mai verificăm, e inutil!»”. A se vedea Istrate N. Micescu, Curs de Drept civil, Ed. ALL BECK, 2000, pp. 31-32: „la una din secțiile Curții de Apel s-a iscat odată un conflict între președintele Completului de judecată și avocatul Petre Constantinescu-Strihan. Cel dintâi depășise măsura puterii pe care o avea de a interveni în dezbatere și de a chema la ordine avocații. Decan al Corpului, la acea dată, și găsindu-se prezent în Palatul Justiției, Micescu a fost avizat de incidentul produs în pretoriul unde pleda Strihan, și, fără întârziere, a intrat în sala de ședințe, solicitând președintelui completului îngăduința de a adresa avocaților o comunicare urgentă. Cu toate că, iritat de incident și de solicitarea insolită a decanului, acesta nu a putut refuza admiterea cererii care i-a fost adresată. Comunicarea a fost laconică, decanatul baroului a luat măsura urgentă ca până la vidarea incidentului intervenit între Domnul consilier și domnul avocat P.C. Strihan, niciun avocat să nu mai pledeze în fața celui dintâi. Evident, termenii în care se exprimase magistratul în exercițiul dreptului său de a conduce dezbaterile fuseseră insultători, pentru a putea justifica o asemenea măsură provizorie a decanatului baroului. Avocații au plecat, completul a ridicat ședința, sala s-a golit. Conflictul s-a vidat cu scuzele consilierului, care și-a recunoscut culpa. Inutil de subliniat valoarea gestului decanului pentru prestigiu corpului și, în același timp eleganța atitudinii consilierului care a făcut amenda onorabilă. Altă lume!…”

^[80] Nu se poate susține în mod serios că Avocatul și Judecătorul colaborează și că sunt parteneri dacă atunci când Judecătorul decide „adopte forme de protest prin suspendarea activității” nu solicită punctul de vedere al Avocatului cu privire la efectele unei astfel de decizii. De asemenea, nu se poate discuta de colaborare atunci când Judecătorul pretinde să fie respectat doar timpul necesar activității sale, ignorând sistematic timpul necesar exercitării profesiei de Avocat (nu ar trebui omis că repartizarea cauzelor pe intervale orare a fost inserată doar ca o consecință a pandemiei de Covid 19, iar nu ca o măsură rezultată din colaborarea dintre Avocat și Judecător, că dezbaterea cu prioritate a cauzelor în care părțile sunt reprezentate de avocat devine încet dar sigur o utopie, că noțiunea de cauză urgentă s-a disipat, că „termenul în continuare” s-a fosilizat, că, în relația cu personalul auxiliar al instanței de judecată, Avocatul este mai degarabă asimilat justițiabilului, că se pornește de la prezumția că atunci când studiază dosarul în sala de judecată Avocatul sustrage documente din dosar, în condițiile în care trebuie să stea în față sub supravegherea Judecătorului sau grefierului etc). Iar cea mai bună dovadă a colaborării dintre Avocat și Judecător este conținutul „Ghidului de bune practici privind relația sistemului judiciar cu celelalte profesii juridice, în special Avocați”.

^[81] Comunicatele UNBR din această perioadă pot fi accesate aici și aici.

^[82] Scrisorea deschisă a Baroului Cluj poate fi accesată aici.

^[83] A se vedea articolul „Educația: antidot al obsolescenței profesiei”, care poate fi accesat aici.

^[84] A se vedea Petru Creția, op. cit., p. 13: „Oricât de înguste ar fi hotarele libertății, nimeni nu poate contesta că, între aceste hotare, noi, ca ființe libere hotărâm suveran, în virtutea unei alegeri, ce anume lege să fie legea vieții noastre. Acest lucru nu-l poate hotărî în mod legitim nimeni în afară de noi, și acceptarea oricărei ingerințe sub acest raport antrenează o diminuare a demnității”.

^[85] A se vedea Epictet, „Manualul”, traducere din limba greacă, notă asupra traducerii, note și indice de nume de Ioana Costa, cuvânt înainte de Andrei Pleșu, Ed. Seneca Lucius Annaeus, București, 2015, p. 84: „Există o legende care spune că, într-o zi, Epaphroditus a vrut să pună la încercare răbdarea sclavului său, așa că a început să-i răsucească piciorul cu putere, până când acesta s-a luxat. Epictet i-a ripostat calm: «se va rupe piciorul». Din dorința ca sclavul său să se piardă totuși cu firea, Epaphroditus a continuat să-l chinuie până când piciorul a cedat. Epictet, fără vreo grimasă care să trădeze durere sau mâhnire, a spus: «Ți-am spus că până la urmă se va rupe». După acea întâmplare, Epictet a rămas șchiop pentru toată viața”.

^[86] A se vedea Isaiah Berlin, „Originile romantismului”, Ediț. de Henry Hardy, traducere din engleză de Diana Mite Colceriu, Ed. Humanitas, București, 2024, pp. 122: „Când încercăm să descriem lumina, nu o putem descrie cu exactitate decât stingând-o. Haideți să nu mai încercăm, așadar, să o descriem. Dar nu te poți abține să o descrii, pentru că asta înseamnă să încetezi să te mai exprimi, iar să încetezi să te mai exprimi înseamnă să încetezi să mai trăiești. Pentru romantici, să trăiești înseamnă să faci ceva, iar să faci ceva înseamnă să-ți exprimi propria natură. (…) ”, p. 137: „Aceste două elemente – voința liberă și neîncătușată și negarea faptului că există o natură a lucrurilor, încercarea de a distruge și de a arunca în aer ideea unei structuri stabile a oricărui lucru – sunt elementele cele mai profunde și, într-un sens, cele mai atinse de nebunie ale acestei mișcări extrem de valoroase și de importante”, p. 148: „Acestea sunt fundamentele Romantismului: voința, faptul că nu există nicio structură a lucrurilor, că ele pot capătă forma pe care o dorești – ele capătă existență doar în urma activității tale creatoare – și, prin urmare, opoziția față de orice viziune care încearcă să reprezinte realitatea într-o formă ce poate fi studiată, scrisă, învațată, comunicată altora și în alte privințe tratată într-o manieră științifică” și p. 170: „Ce putem spune că datorăm Romantismului? Foarte mult. Îi datorăm ideea de libertate a artistului și faptul că nici el și nici omul în general nu se poat explica prin judecăți simplificatoare despre oameni și grupuri de tipul celor des întâlnite în secolul al XVIII-lea, și care mai sunt încă formulate de analiști cu pretenții exagerate de spirit raționalist și științific. Îi datorăm, de asemenea, ideea că un răspuns unitar la problemele oamenilor ar fi probabil dezastruos, că, dacă crezi cu tărie că nu există decât o singură soluție pentru problemele omenirii și că ea trebuie impusă cu orice preț, ai toate șansele să devii un tiran violent și despotic în numele soluției tale, fiindcă dorința de a înlătura toate obstacolele din cale va distruge, în cele din urmă, ființele pentru care propui soluția”.

^[87] A se vedea Mircea Eliade, „Huliganii”, Ed. Tana, Mușătești, 2020, „Cuvântul acesta e frumos, e un cuvânt foarte frumos. Și curpinde foarte multe lucruri… De aceea îmi place și-l întrebuințez des… Să nu respecți nimic, să nu crezi decât în tine, în tinerețea ta, în biologia ta, dacă vrei… Cine nu debutează așa, față de el însuși sau față de lume – nu va crea nimic, va rămâne sterp, timorat, copleșit de adevăruri. Să poți uita adevărurile, să ai atâta viață în tine încât să nu te poate pătrunde, nici intimida – iată vocația de huligan…”.

^[88] A se vedea Matei, 12, 30.

^[89] Bunul-simț îmi inhibă tentația de a enumera diverse situații. Pe cei care consideră că exagerez sau că dramatizez îi provoc să urmărească postările de pe orice grup de avocați. Dacă după ce vor analiza conținutul acestora vor rămâne la aceeași părere, îmi prezint anticipat scuzele pentru că le-am irosit timpul!

^[90] „Organismul reprezentativ, coordonator și executiv al celor 83 de barouri din Spania, care reunesc un total de 154 583 de avocați practicanți și 100 329 de membri nepracticanți (date la 31 decembrie 2018), are printre funcțiile sale pe aceea de a organiza practica profesională a avocaților și de a asigura prestigiul profesiei”. A se vedea Historia de Abogací¬a Española – Abogacía Española

^[91] Interviul poate fi lecturat aici

^[92] Interviul poate fi lecturat aici

^[93] Interviul poate fi lecturat pe aici.

^[94] A se vedea dispozițiile art. 64 alin. (2)-(3) din Ghidul de bune practici privind relația sistemului judiciar cu celelalte profesii juridice, în special Avocați potrivit cărora „(2) În cadrul dezbaterilor pe fond este recomandabil ca intervalul de timp alocat să fie corespunzător complexității cauzei, stabilirea timpului acordat putând fi dispusă după consultarea avocaților sau a celorlalți participanți procesuali implicați. (3) În măsura posibilităților, intervalul de timp alocat fiecărui participant în susținerea dezbaterilor în fond nu ar trebui să fie limitat sub 5 minute”. Nu îmi amintesc ca vreun Judecător să mă fi consultat vreodată cu privire la timpul necesar pentru expunerea cauzei (Ghidul fiind publicat de aproximativ 6 ani). Concizia nu poate justifica limita temporală impusă de Judecător, întrucât influențează incidental durata de expunere a problemelor de drept. Poți expune problemele de drept ale unui raport juridic dedus judecății concis, însă raportat la complexitatea acestora durata acestei operațiuni poate depăși cu mult cele maxim 5 minute alocate de Judecător. Criteriul obiectiv pentru stabilirea duratei oralității – care nu poate fi sub 5 minute -rămâne complexitatea cauzei.

^[95] La recenta Conferință „Avocatura între oportunități și provocări” organizată de UNBR, am aflat de la un domn avocat, parlamentar care a fost prezentat ca fiind „Președinte al Comisiei pentru Cultură” că acesta percepe secretul profesional ca fiind un „deziderat”. Citez în continuare o parte din prezentare: „(…) să facem activitatea de înțelegere a necesității respectării acestui deziderat extrem de important «secretul profesional»”. Cuvântul „deziderat” semnifică „ceea ce ar fi de dorit să se întâmple, să se realizeze” și este sinonim cu „cerință, doleanță, dorință”. Aș spune că ar trebui „să facem activitatea de înțelegere a necesității” ca secretul profesional să rămână o realitate juridică și să nu devină un „deziderat extrem de important”. A se vedea minutele 1:26:00-1:27:00 din această conferință care poate fi accesată aici

^[96] A se vedea interviul luat domnului Dem Rădulescu de doamna Eugenia Vodă, minutele 37:25-38:45, care poate fi accesat aici.

^[97] A se vedea articolul „Educația: antidot al obsolescenței profesiei”, care poate fi accesat aici.

^[98] A se vedea Petru Creția, op. cit., p. 41: „(…) cuvântul mediocritate exprimă calitatea a ceva care se află la mijloc între poalele unui munte și pisc, așadar nici jos, nici sus. Nici alb, nici negru: cenușiu; nici rece, nici cald: căldicel: De fapt, dacă dăm cuvintelor bună și rău sensul lor cel mai general și mai abstract, mediocru înseamnă nici bun, nici rău, ceva care se află la mijloc, între ele, și se află acolo prin statutul său definitoriu. Firește, în lume nu toate pot să fie numai în vale sau numai pe culmi, există pretutindeni ceva între ele, o realitate mediană tot atât de reală și de legitimp ca și extremele ei. Și atunci e cazul să ne întrebăm de ce calificativul mediocru a ajuns să aibă un sens peiorativ: dacă spui despre cineva că e un om mediocru, îl jignești. În fond ce este atât de rău în a fi nici stupid, nici genial, nici ticălos, nici sfânt? Nu suntem oare așa cei mai mulți dintre noi? Nu e degăsit altă explicație decât aceea că omul mediocru se crede întotdeauna mai mult decât este și vrea să fie tratat ca atare, să uzurpe locul excelenței, să se afle sus, în vârf”.

^[99] Idem., p. 43: „Omul mediocru este o crisalidă din care niciodată nu se vor naște aripile unui zbor. De aceea mediocritatea, în toate formele ei, este atât de nocivă. În chip inerent foarte răspândită, ea se insinuează pretutindeni ca o pecingine, prezența ei e masivă, multiformă, adeseori copleșitoare, caută să se impună, ocupă posturi, își ia aere de onorabilitate, își arogă drepturi”.

^[100] A se vedea supra notele de subsol 71-72.

^[101] A se citi Evgheni Vodolazkin, „Laur”, Ed. Humanitas, București, 2020.

^[102] Hurmuz Anzavorian, op. cit., p. 68.

Articol publicat în Juridice.ro